Emoțiile sculptau chipul fetiței în feluri nevăzute până atunci de mama și tatăl ei. Amândoi priveau cum buzele subțiate se pierdeau după pumnii strânși, îndesați în gura mică, muscați de dinți, căutănd stavilă plânsului icnit.
Sunetele scurte și adânci se transformau, încetul cu încetul, în gemetele unui trup care se forțează să încapă un întreg ocean de trăiri.
- Hai, ia-o în brațe!
Ana pivea peste capul fetiței, la burtica și pernuțele roz ale cățelușei. Stătea pe spate, cu capul strâmb și lăbuțele în sus. Pesemne, cutia era prea mică pentru ea!
-Parcă are ochelari! Vezi, mami?
-Este un puiuț de husky! Husky cu malamut, pare! Uite ce dolofană este! Am trezit-o din somn! Am trezit mamutul! zise Ana cu ochii la Dan, izbucnind în râs. Petra nu înțelese aluzia, dar vazandu-și mama că râde în hohote, începu să râdă și ea.
- Ce haioasă este! Are un ochi albastru și unul verde.
- Nu e verde, mami! Este maro! Albastru cu maro! Petra se aplecă și mai mult peste cutie să-i inspecteze ochii.
Ana o apucă cu grijă de lăbuțe, băgă mâna ușurel sub ea, o ridică din cutie și i-o puse Petrei în brațe.
Când fetița simți căldura ei, o strânse la piept și încă un șirag de lacrimi îi udară obrăjorii.
-Elsa, mea! Micuța mea! Te iubesc! Iți promit că n-o să ne despărțim niciodată!
-Tati, iți mulțumesc! Te iubesc! Mami, te iubesc! Vă mulțumesc mult! Și ție, Elsa, iți mulțumesc că ai venit la mine!
-Hai, dă-o încoace puțin și dă-ți alea jos din picioare! Dan prinse cățelușa de labele din față și o sprijini de el. După câteva clipe, o fierbinteală nefirească îi inundă pieptul păna la brâu. Apoi auzi cum ceva se scurge la picioarele lui.
- S-a pișat pe mine, tipă el ca din gură de șarpe. Roșu de furie, îi pasă câinele Anei.
- I-o de aici! Pf! Ce pute! Să spălați bine gresia că o să pută o săptamănă!
- Să nu o cerți, e micuță și ea! S-a scapăt, tati! Și nu pute! Miroase a iubire de cățel!
Petra, cu rolele într-o mână, întinse mâna liberă să-și mângâie cățelușa din brațele mamei.
- Mă duc să fac un duș! Spală-te și tu pe mâini! Să nu te bagi așa în pat! Enervat la culme de neobrăzarea câinelui și de faptul că fetele lui rădeau de el, Dan lovi ligheanul de la picioarele lui, își scoase pantofii și plecă spre baie mormăind.
În noaptea aceea o fetiță dormea pe covorul moale din fața patului cu o cutie lângă ea. Când zorii se iviră, un întreg regat de gheață, de pe peretele de la capătul patului, veghea somnul a două suflete fericite care dormeau liniștite în camera albă mirosind toată a iubire de cățel.
5
Prima rază de soare era atât de insistentă, încât părea hotărâtă să o trezească pe Ana. Întăi se furișă pe sub o lamelă din jaluzeaua argintie, apoi se prinse de faldurile perdelei și alunecă ușor pe toboganul de matase până se opri pe noptieră. În următoarele minute raza își luă avânt și dintr-o săritură umplu întreaga pernă, apoi se scurse lin printre firele de păr răvășite și peste fața femeii adancită în somnul zbuciumat al dimineții. Ana strânse pleoapele și cu capul întors către locul în care lumina nu inundase încă albul pernei, căscă ușor și deschise ochii. Un fior electrizant îi cobora din vârful capului până în degetele de la picioare, în clipa în care-și aminti zborul.
Cu ochii deschiși era încă prinsa în visul ei. Parcă simțea cum vântul îi împrăștia părul când își împreuna mâinile deasupra capului, se rotea și spărgea norii pufoși . Cât de real părea totul și cu câtă ușurință se ridica, apoi cobora brusc până când tălpile îi atingeau vârfurile copacilor! Petra era lângă ea. Se țineau de mână și făceau piruiete cu trupurile ca niste săgeți întinse perfect pe arc. Împreună împrăștiau fuioarele de nori, apoi își întindeau mâinile asemenea unor aripi și pluteau. Aerul cald le atingea pleoapele și le uscau buzele. Ce simfonie magistral orchestrată de pământ și de aer, cu vântul în primul rând al orchestrei! Copacii își acordau frunzele în sunet de harpă la fiecare boare și făcea viorile să plângă când biciua nervos ramurile salcâmilor. Apoi deodată mâna Petrei alunecă din a ei. În fața lor un nor negru părea că vrea să le înhațe.
- Vino, mamă! Nu-ți fie frică! Când mâna Petrei se despinse, Ana țipă după ea:
- Nu, Petra! Întoarce-te! Nu te duce! Rămâi cu mine! Petra! Stai aici!
Anei nu-i mai era frică. Intrată în norul cel negru, dădea la o parte mănunchiurile cenușii de ceață și își căuta copila.
Norul voia să o inghită, dar ea se smucea și o striga pe Petra. Glasul fetiței se îndepărta tot mai mult, dar ea nu se lăsa. Un hău întunecat voia să o cuprindă de picioare. Fire subțiri de nori se inodau și se aruncau ca niste plase peste gleznele ei.
Apoi, deodată, Petra îi apăru în față, zâmbitoare.
- Sunt bine, mamă! Întoarce te, te rog!Eu sunt bine!
Fetița îi zâmbi larg, apoi dispăru.
- Petra! Nu pleca! Vino cu mine!
Atât își amintea. Atât visase sau mintea refuza să-i arate totul.
Ar fi mai stat cu ochii în tavan încercând să scurme în visul acela ciudat. Insă Elsei nu-i păsa de nimic și dintr-un salt se arunca peste ea și începu să o linga fericită pe ochi.
Ana încercă să se miște sub greutatea câinelui, dar Elsa își trăia momentul de fericire. O îmbrățișase pe Ana cu labele din față și trăia momentul revederii cum numai un câine știe să o facă.
- Dă-te jos, Elsa! Hai mai repede!
Ar fi țipat la ea mai tare, dar vocea i se oprea în gât de cate ori câinele sărea fericit peste burta și pieptul ei. O secundă îi trebui Anei să apuce coltul pledului, să-l arunce peste Elsa și să sară din pat. Din câțiva pași, era în camera cealaltă, la capătul patului alb, vegheat de două prințese și un om de zăpadă. Petra dormea liniștită, în pijamalutele roz, învelită doar de două raze jucăușe care se alergau una pe cealaltă printre cutele cearșafului.
Ana se aplecă, o pupă ușor pe frunte și o înveli. Voia să o mai lase să doarmă. Peste zece zile mergea la școala și la ora șapte incepea calvarul cu trezitul de dimineață.
Când câinele se aruncă pe pat, Ana nu mai apucă să facă nimic ca să salveze somnul copilei ei.
– Elsa, tipă fericită Petra! cu ochii lipiți de somn.
Două copile își zâmbeau una alteia și își împărțeau în mod egal bucuria acelei dimineți.
- Elsa! Astăzi ne spălăm împreună pe dinți! Trebuie să fim frumoase, așa ca mami! Fetița se ridica în genunchi pe pat și își apuca mama de gât cu amândouă brațele.
- Bună dimineața, mami! Bună dimineața, Elsa! Azi o să ne distram împreună, așa ca fetele!
Când ieși din camera, Ana se închină și-i mulțumi cerului pentru bucuria de a-și vedea fata sanatoasă și plină de viată.
- Du-te pe pustii, vis negru! repetă de trei ori, apoi își făcu cruce și merse în bucătarie linistită.
6
Ana stătea cu telefonul în manâ și îl privea că pe un obiect straniu, ceva neștiut și nevăzut până atunci. Dan il lăsa mereu acolo, pe masă, lângă mănunchiul de chei pe care le scotea din buzunar când venea acasă. Ea i-l mai punea la încărcat uneori, când el uita. În seara asta adormise secerat de aburii alcoolului care-i amortitsera toate simțurile ca într-o comă de câteva ceasuri care-i bloca toate impulsurile sinapselor, o stare de moarte, într-un om viu, căruia nu-i pasă niciodată de numărul paharelor băute.
Ei nu-i erau deloc străine momentele astea și toate adunate in douăzeci de ani, i-au lăsat o mare bătătură pe inimă, un loc înfășurat într-o scoarță suficient de groasă încât să respingă orice durere pricinuită de un viciu amar.
Ar fi dormit și ea dacă telefonul lui nu ar fi sunat de atâtea ori încât să-și dea seama că e ceva suficient de urgent, încât să o arunce din haosul gândurilor rostogolite prin grijile și oboseala unei zile pline trecute prin sârguința lucrului bine făcut. La al treilea apel, sunetul părea deja un tipăt de disperare care nu dădea semne că ar fi tăcut vreodată până când vocea de la celalat capăt nu l-ar ruga să înceteze.
Adormise îmbrăcat cu cămașa și pantalonii pe el, un ciorap îl pierduse în drum spre pat, iar cravata căreia i se stansese nodul ca un ștreang lipit de gatul spânzuratului, nu părea să-i fi deranjat somnul. Ridicată în capul oaselor, Ana încercă să-i elibereze suflarea din strânsoarea nefireasca a cravatei și să-l întoarcă pe-o parte. Inutilă muncă cu un trup de lemn, în care și voința doarme. Îi smulse celălalt ciorap din picior și-l lasă să-și facă somnul cu ochii în tavan, horcăind în tonuri neauzite până atunci de urechile vreunui muritor.
Niciodată nu a fost curioasă și nu obișnuia să-i umble în telefon. Știa foarte bine că atunci când telefonul sună, Dan își lua haina și ieșea. Era clar că cineva de la serviciu avea nevoie de el. Uneori venea destul de repede acasă, alteori îl auzea cum descuie ușa și pășește ușor, mult după miezul nopții.
Nu a considerat vreodată că ar avea motive de a-și face griji, așa cum nici acum nu avea de ce, mai ales că pe ecranul telefonul îi apăreau cinci apeluri ratate de la Cristea Neculai.
Nu-l auzise pe Dan niciodată pronunțând numele ăsta, însă, în mod sigur era un coleg de la birou.
Oricum, treaba ei de sotie nu includea și inventarul tuturor colegilor lui.
Lua un șervețel de pe noptieră și șterse bine ecranul telefonului. Îl întoarse apoi și același șervețel îl plimbă încet pe carcasa din spate. O clipă îi simți în mana vibrația și pe ecran apăru un mesaj: ,,Unde ești iepuraș? Te mai aștept mult? De ce nu răspunzi la telefon? Te iubesc, iepuraș!
Cu următoarea vibrație, mai apăru un mesaj: Ne vedem mâine, atunci!
Ținu telefonul în mana multă vreme după ce ploaia de mesaje s-a isprăvit. Privea la el de parcă ar mai fi așteptat încă unul măcar, unul care avea să fie confirmarea bănuielilor ei.
Își cunoștea bine bărbatul și niciodată nu a fost mare amator de dulcegării, romantisme și excese de melancolie. Nu era genul care să viseze cu ochii deschiși, fantezia era doar o noțiune ptr el, întotdeauna a fost omul cu picioarele pe pământ și cu o gândire analitică dusa uneori până la extreme.
Undeva o greșeală se strecura, o eroare în mintea și în sufletul lui, sau poate era doar criza bărbatului hormonat și andropauzat care-și vede burta în oglindă și trebuie să-și risipească complexele prin confirmarea faptului că perioada lui de glorie nu a trecut, că încă poate să vâneze căprioara care- i iese în drum spre casă, că încă frânge inimi și e un munte de senzațîi tari pentru doritoarele de plăceri ocazionale.
Trase adânc aer în piept, apoi îl elibera încet cu un șuierat. I se părea că ce a fost mai greu, acum s-a dus. Trebuia doar să fie ea, cea calmă și iubitoare.
Este doar un moment din viața mea, își spuse în gândul ei și ziua de mâine va veni, indiferent dacă plâng sau nu . Și condamnatul are dreptul la apărare, gândi Ana, uitandu-se la Dan cum dormea cu gura cascată.
Da, mâine vă veni, oricum! Și tot mâine îi voi da șansa de a se umili caznindu-se să iasă de sub mormanul de minciuni cu care o să se acopere.
A doua zi când Dan a intrat pe ușa ea era deja în pijamalele roz, pufoase, cu două degete înfipte intre paginile unei cărți din care nu avusese timp în ultimile seri să mai citească. Era desertul de seara, așa cum îi placea să spună, câteva pagini citite înainte de somn picau tare bine după toată agitația unei zile. Ar fi vrut să se bage în pat, să adoarmă și să nu se mai gândească la el, la mesajele de ieri noapte, dar amână cât de mult momentul, desi nu ar fi vrut să dea ochii cu el, nu voia să adoarmă cât încă nu era el acasă. O speria gândul că oricât și ar fi ascuns furia, ceva o vă face să scape porumbelul și să-l facă să priceapă că știe, că a văzut șirul de mesaje care-i inundaseră telefonul.
- Bine-ai venit, iepuraș! spuse ea repede fară să respire, că pe titlul unei poezii bine învățate. Un zâmbet obraznic îi ridică colțul din stanga a buzelor. Ce glumă bună! Încercă să și-l închipuie pe Dan al ei, iepurașul sef, un Hug Hefner din strada Oțelarilor nr 3, tipul în care niciodată nu a incolțit o sămantă de umor, un morocănos fară leac, un om sec, a căror pofte le putea stârni doar clelnerița de la bodega din colț care-i aduce zece mici bine făcuți și patru halbe de bere. Nici în pat nu a fost vreodată un alergător de cursă lungă, totul se întâmpla pe repede înainte, un sprint înainte de final fericit doar pentru el.
Imediat se scutură de gânduri și-și dădu seama că nu știe nici ea cum a reușit să se dea gol. Își jurase să se abțină de la orice comentariu legat de mesaje. Dar femeia e femeie și când se simte încolțită, dă drumul șarpelui din vizuină să muște din cel care i-a atins demnitatea. Ar fi vrut să aștepte, să-l lase pe el să facă primul pas, să spună clar și răspicat ce are de spus, să demonstreze că e mai mult decât un șoricel fricos care se pune la adăpost de primejdia și daunele unei despărțiri.
- Bună, dragă! Sunt frânt de oboseală, spuse Dan în timp ce-și lasă jos servieta în partea dreaptă a cuierului și își scoase pantofii pe rând.
-Petra doarme, sau iar pupă câinele ăla în bot? Ți- am zis să nu-l mai lași în camera ei!
- Nu doarme, se uită la televizor! ii răspunse sec. Nu avea chef să se avânte în vreo discuție cu el.
Se pare că nu a auzit, ori se face că nu pricepe, își spuse în gând Ana. Trase aer în piept, cu spatele drept și privire demnă de o regină se așeză pe scăunelul tapițat de la măsuță de toaletă fară să se întoarcă spre el și începu să-și treca peria prin păr încet de parcă ar fi mângâiat fiecare șuviță. În oricare altă seara i-ar fi sărit în brațe și l-ar fi sărutat scurt și apăsat pe buze. Ăsta era răspunsul ei de bun-venit acasă, un sărut mai presus de orice cuvânt pe care l-ar fi rostit, în care punea tot dorul de el strâns într-o zi plină. Dar astăzi acele două cuvinte nu mai aveau nimic din tonalitatea și vibrația pe care o știa ea, erau cuvinte aproape scrâșnite printre dinți, cuvinte icnite într-un fel de oftat al unui om bolnav de plictis și resemnare.
Îl vedea în oglinda mare, rotundă. Știa că o avantajează poziția asta, îi lasă destul spatiu vizual pentru a-i studia fiecare gest. Așa era liberă să-i citească fiecare grimasă, ferită de privirea lui directă care i -ar fi putut da de gol intențiile.
Niciodată nu a rezistat ochilor lui albaștri, o slăbiciune bine știută de el și folosită ca tactică supremă de fiecare dată când cuvintele nu-și atingeau scopul.
Nu-l știa ca pe un mincinos, poate că era prima dată când experimenta minciuna, cea adevărată, gravă, nu micile minciunele strecurate prin omisiune atunci când se eschiva la cate un răspuns pe care se simțea obligat să-l argumenteze printr-o născocire stângace, lipsită de logică și prost legată precum nodul lui la cravată în diminețile în care se grăbea și nu era ea prin preajmă.
Era clar că ăsta era începutul unui nou capitol în viață ei, o provocare pe care nu și-a dorit-o dar în situația dată nu-i mai rămânea decât să se șteargă pe picioare de murdăria în care o vârâse soțul ei și să meargă demnă mai departe. Toată starea asta semănă cu o ecuație în rezolvare de către doi elevi care încercau să-și sufle răspunsul corect.
Prezumția de nevinovăție se ofilea cu fiecare dovadă ce fară să-și închipuie, i-o servea ambalată în scuzele înșirate stângaci pe firul unor închipuite evenimente care-l surrpindeau și pe el. Ședințe, dineuri, șefi nemulțumiți, ore suplimentare, lucru până dimineața...
Exerciții de dicție și respirație, cuvinte perfect articulate, asta făcea seară de seară, ca un veritabil actor care își pregătește rolul vieții lui. Din păcate, singurul spectator, Ana, femeia cu care se căsătorise cu 24 de ani în urmă, privea cu îngăduință obscena reprezentație. Aproape că ar fi aplaudat insistența lui Dan de a se da în spectacol în fața ei, puterea lui de a trece de la o stare la alta, de la scuze și rugăminți la reproșuri cu ușurința pe care doar un profesionist o dobândește după ani de munca. Dar piesa era doar la început și calmă își repeta în gând că e timp și pentru aplauze, că le păstrează pentru clipa în care cortina va cădea, odată cu masca omului lângă care trăia de aproape o viață.
7
- Tine capul drept, Petra! Las-o puțin pe Elsa, ca să-ți fac codițele! Hai, că întârziem!
- Nu vreau codițe, mami! Lasă-mi parul așa! Sau fă-mi o coada la spate și atât!
Eu am o coada și Elsa o coada! rase cu bucurie fetiță. Doua gropițe înfloriră în obrăjorii rumeni.
- Mami, eu am să am o colegă de bancă?
- Nu, draga mea. O să aveți fiecare banca voastră!
- Dar eu vreau o colegă, mami! Sau un coleg! Nu, nu vreau un băiat să stea cu mine! Vreau o colega că să vorbesc cu ea!
- În ore? În ore ești atentă la doamna învățătoare. Atât!
- Hai, că punem pantofiorii și suntem gata!
Ana se dădu un pas în spate și își admira copila. În sfârșit de astăzi este elevă! Cămășuța albă, fustița neagră cu două pliuri, ciorapii albi și pantofii de lac cu o baretă o făceau să arate ca o școlăriță adevărată.
- Nu suntem gata, încă! Stai un pic, mami!
Petra ieși rapid și Ana auzi ușa frigiderului trantindu-se, apoi copila veni înapoi în cameră cu un morcov în mână.
- Mama, te rog, taie-mi-l pe ăsta, așa rotunduri ...
- Rondele, vrei să spui!
- Da, mami! Rotunduri, răspunse Petra în timp ce îi arata cu palma perpendicular pe morcov, cum ar vrea ea să i le taie.
- Mi-l pui într-o punguță, te rog! Te rog, mami!
- Nu știam că-ți plac atât de mult morcovii, încât să-i vrei la pachețel.
Fetița tăcu și-i răspunse mamei cu un zâmbet.
În următoarele minute, liftul ducea spre parter două codițe și o mamă tremurând de emoție.
-Mi-o dai mie pe Elsa, mami?
- Sub nicio formă, Petra! Tu duci florile! Ai grija să nu le rupi! Daca iei lesa nu mai ajungem la scoală, ci la spital! Elsa nu știe, ea are putere! Iți rupe brațul!
- Mami, ea ascultă de mine, crede-mă! Hai, da-mi o puțin și ai să vezi! Uite, dacă nu mă ascultă, îi dau drumul la lesă și o iei tu!
- Uite, mami! Nu mint! Elsa mă ascultă!
Petra își scoase din buzunar punguța cu morcov și îi zise câinelui.
- Elsa, stai!
Câinele se uita o clipă la copila, apoi brusc se opri.
Petra îi întinse bucățica și îi spuse:
- Bravo, fetița mea! Bătu din palme bucuroasă!
Apoi îi dădu zâmbind incă o comandă;
- Hai să mergem, Elsa!
Următoarea bucată de morcov o răsplăti din nou pe cățelușă.
- Ai văzut, mami? Hai, da-mi-o că o duc eu! Iși înfășură repede lesa pe mână, și-și mângâie prietena. Elsa, atinse ușor cu botul punga cu rondele, isi agită fericită coada și se uita nedumerită când la Ana, când la Petra. O nouă bucațică de morcov îi stăpâni entuziasmul
În curtea scolii era forfotă. Părinți, profesori, copii mici și mari, toți așteptau că cineva să-i îndrepte către clase.
Legată de stâlpul de la intrarea în curtea scolii, Elsa își urmarea fetița liniștită. Când o văzu pe Ana că se îndreaptă spre ea, cățelușa mătură asfaltul de câteva ori cu coada apoi coloră labele rochia Anei cu două urme de labe.
- Mergem? Hai! Vrei o feliuță de morcov?
Scoase din buzunarul jachetei punguța cu rondele și o plimbă prin fața ei. Își puse în palmă o bucată și o indemnă:
- Hai, ia-o!
Câtelusa întoarse rondeaua de două ori în palma Anei și o mirosi atentă fără sa o ia.
- Aha! De la mine nu-ți place! Bine, atunci! Ai să o mănânci mai tărziu, când o s-o luam pe Petra de la scoală. Hai, acasă, blanoaso!
8
- O cămașă albă am și eu călcată? întrebă Dan în timp ce deschidea dulapul mare din dormitor. Lua umerașele la rand, le scotea, se uita la ele în timp ce cu mana controla finețea materialui trecând încet peste el cu degetele mâinii, apoi le punea înapoi schițând un semn de nemulțumire la fiecare cămășă ce trecea prin filtrul pretențiilor lui estetice.
-Ai și doua papioane în cutia de sus, ultimul raft, glumi Ana, încercând cu sfială tonul acela cu o ușoară nuanță de ironie pe care spera că el să treacă fară să-i stârnească valuri de furie, amplificate de cutezanța femeii de a pune întrebări fară rost în făța unor decizii deja luate.
-Ies cu băieții în seara asta și nu am să mă îmbrac într-un tricou! Bem o bere, mai o poveste, o glumă, încă o bere, răspunse Dan zâmbind în timp ce-și încheia ultimul nasture de sus al cămășii albe cu dungulițe gri.
Inspirată alegere, gândi ea. Își cunoștea bărbatul, îi știa gusturile și era sigură că aia e alegerea pe care o vă face. Daca ar fi întrebat-o pe ea, tot la cămășa aceea s-ar fi oprit.
-Să dea naiba în el de nod, mă grăbesc!
Fără să-i aștepte răspunsul, Dan smulse o altă cravată de pe umeraș și se înfipse în fața ei, drept, cu mâinile lipite de corp, ca un copilaș care așteaptă cuminte să-și primească coronița la serbarea de an școlar.
Toată ziua se ferise de el, de privirea lui, de poziția asta deloc comodă în care o punea și acum din senin nu-i lasă loc de eschivă, nu putea decât să se grăbească cu nenorocitul ăla de nod pe care nu reușea deloc să învețe să și-l facă singur. Măcar nu era nevoită să-i privească fața, iar el nu avea cum să-i vadă privirea decât dacă ea ar fi ridicat capul spre el. Cei douazecisicinci de centimetri în minus făța de el clar îi putea folosi în favoarea ei.
-Să-mi pregătești o pereche de pantaloni și dă-le un luciu pantofilor maro, ca să nu-mi pierd timpul mâine dimineața. Precis am să vin tărziu! Știi cum e când bărbații se întâlnesc, este aproape la fel ca la voi, numai că noi nu bârfim! La vorbe multe și degeaba, femeile sunt campioane! zise Dan și și încheie pledoaria cu un râs disprețuitor.
Remarca lui o luă prin surprindere. Niciodată nu făcuse, sau afirmase ceva care să sune atât de grav, iar culorile astea care-l zugrăveau ca pe un adevărat misogin, nu se asortau deloc la ținuta pe care și-o alcătuise cu atâta exigență în seara asta.
-Să înțeleg că voi beți berea cu gura închisă, de teamă să nu vă iasă vreo vorba degeaba.
- Bărbații nu stau cu gura căscată toată ziua și vorbele lor sunt întotdeauna gândite. Noi abordăm probleme existențiale, le tocam mărunt și tragem concluzii. Punem un fapt pe masă și ne dăm pe rând cu părerea. E bine și chiar indicat pentru voi să vă tratați ignoranța la un ceai și să faceți la fel! Nu că ați găsi voi vreun subiect mai important decât rețeta de chec, sau plăcintă cu mure.
- Credeam că pe masă puneți berea. Dar dacă tu spui așa... înseamnă că așa e, zise Ana. Să toci o noapte întreagă subiecte esențiale omenirii... e foarte obositor! completă zâmbind, Ana. De data asta zâmbetul îi răsari fară ca ea să facă vreun efort. Deja, minciuna dosită după orgoliile lui, o amuza.
-Vine și berea că să ne astâmpere focul când ne încingem în politică! Exact cum iți spuneam, noi vorbim lucruri importante, ținu să sublinieze apăsat Dan! Voi vă văitați că vi s-a rupt vreo unghie, că s-a ars mâncarea, că vă întârzie ciclul... rahaturi greu de suportat pentru oricare bărbat întreg la cap.
Rânjetul acela era ceva nou pentru ea. Îl știa vanitos, dar asta era mai mult decât vanitate. Pentru o clipă s-a simțit ca un șoricel cu care se joacă pisica , doar ca să se distreze și să-și prelungească starea de satisfacție, un fel de petrecere pentru reușita vânătorii.
- Să înțeleg că ești precum Socrate!
De data asta Ana râse cu gura până la urechi. O dată, apoi din nou, și mai zgomotos.
- Ca să vezi! Dar tu de unde-l cunoști tu pe ăsta? Da, exact așa sunt, am puterea cuvântului și sunt un învățător pentru cei din jurul meu. Culcă-te și nu mă aștepta! Eu plec să beau un paharel!
- Mergi liniștit, dragule, dar nu uita că ultimul pahar pe care l-a băut Socrate i-a adus veșnicia! Și lasă pantofii, că cine te place, te place și așa! Nu-i așa?
Din vârful buzelor îi schiță o bezea, și i-o trimise pe palma întinsă, în timp ce ea se întoarcea cu spatele înainte ca el să-i vadă lacrima din colțul unui ochi.
-O scoți
tu pe Elsa? întrebă Dan în timp ce și atârnă în graba haina udă în
cuierul de lângă ușa de la intrare.
-Am avut
treabă pană dimineata! Oricum sunt liber
astazi!
Trecu pe
lângă Ana și-i arunca un zâmbet la fel de tăios precum vantul de
afara. De câteva zile așa o ținea
vremea, ploaie, vânt, iar astăzi parcă vremea dansa în tandem cu sufletul
ei și ploaia nu mai era așa calma ca-n ziua trecută, era un amestec de apă și
așchii de gheată, o oroare pentru toți care erau nevoiți să o înfrunte.
Cățelușa înțelese că e vorba despre ea, ciuli urechile și se lipi
de ușă, așteptând să se deschidă. Se uita când la Ana, când la Dan și
nu-i era clar cine o va plimba.
-Fac un dus fierbinte, apoi ma culc, spuse Dan în timp ce-și
scotea pantofii. Se așeză pe scăunelul tapițat de lângă cuier și iși
arunca pantofii plini de apa lângă micul dulăpior,apoi trase pe rand de vârful
șosetelor până ramase în picioarele goale.
-Ce mi s-a acrit de vremea asta! Se uiăa cu silă la baltoaca care se
strânsese în dreptul hainei lui și rămase nemișcat acolo, pe scăunelul lui de
parca toate puterile i se sfârșiseră în clipa aceea.
Îi cunoștea foarte bine privirea aceea pierduta. De multe ori venea acasă așa, cu o stare de
lehamite și dezgust cauzat de cine știe care fapt petrecut la birou. Dar
acum era mai mult decât atât. Îl simțea derutat, temător sau poate doar
foarte obosit. Si mai ales, surprinzator de treaz. Numai el știa cum a plecat la spriț, dar s-a intors acasă ca si
cand ar fi băut doar suc, o noapte
intreagă.
Așa, cu pantalonii uzi si picioarele goale părea un copil
care s-a jucat, a alergat și a luat la rand toate bălțile din calea
lui. Poate iubirea ei de sotie sau grija de mama care ar fi putut fi
vreodată dar nu a fost să fie, așa cum obișnuia să spună, o împinse să alerge
repede în baie și să se întoarcă cu un prosop.
-Buna și tie, spuse Ana încet de parca ar fi șoptit cuiva la ureche un mare
secret. Îi întinse prosopul apoi lua pantofii lui și haina din care se
scurgeau încă picături și dispăru cu ele.
În câteva clipe se auzi lipăitul papucilor ei din dormitor până în hol unde se
întoarse cu zgarda, apoi se apleca și strânse catarama bine în
jurul gatului cățelușei care pricepu că ușa se va deschide în curând.
Nerăbdătoare, latră scurt de doua ori și sări cu labele din față pe mânerul
ușii.
- Imediat,
fetiță! Hai că mergem! Ana își înfășură strâns lesa pe mana în timp ce deschise
ușa, o trase pe Elsa lângă piciorul ei în timp ce încercă să domolească forța
cățelușei care simțise aerul rece și trăgea cu putere cureaua legată de ham.
Măcar un salut de complezentă putea să zică când a intrat pe ușa- gândi
ea în timp ce cobora scările cu Elsa, însă își alunga ideea imediat
deoarece își dădea foarte bine seama că amabilitățile venite din obișnuință nu
i-ar face nicio placere și nu ar rezolva problema pe care o simțea mai
grea decât o piatră. Când ajunse în strada murmură ca pe un reproș ce
și-l adresa . Bine că am uitat umbrela!
-Hai, fetito! Vai ce frig e! Ce-ți
pasa tie, blănoaso!
Toată
noaptea se foi în pat. Când în sfârșit reuși să adoarmă visă că o femeie
fară chip încerca cu încrâncenare să o sugrume, o nălucă fară chip cu degete
lungi și unghii mari, ascuțite îi năpădise răsuflarea și cu cât
lupta mai mult să se elibereze, cu atât strânsoarea mâinilor necunoscutei
în jurul gatului ei era mai apriga. Încerca cu disperare să-l strige pe Dan,
știa că e acolo lângă ea, îi simțea căldură trupului, respirația, dar neputința
îi tăia vocea, o sleia de vlaga, iar țipatul se transformase într-un scâncet
firav, durerea îi ținea prizonier urletul care devenise doar un sunet
straniu imposibil să-i aducă eliberarea. Când deschise ochii încă simțea strânsoarea
mâinilor pe gatul ei, imaginea aceea nu voia să plece, pusese stăpânire pe
ea. Intinsă pe pat, cu fața în sus,
trase aer adânc în piept și-l elibera încet, o data, de doua ori, de trei
ori, până simți că încetul cu încetul încleștarea se risipește și lumina din
cameră o smulge din visul acela înfiorător. Încerca să nu se mai
gândească la mâinile acelea hidoase, să nu retrăiască cu ochii deschiși
nicio secundă din oroare dar frânturi din clipele în care simțea că se sufoca,
asemenea unor flash-uri obsesive îi inundau mintea și gândul.
Fricile sunt cel mai greu bagaj pe care-l poarta cu
ea, frici ascunse după un zâmbet, frici împachetate bine și ascunse în clipe de
nebunie, ca un scut cu care își învelește ființa și merge atât de departe cât
iți dorește. Nebunii frumoase cu cântec și diademe de primăveri prinse în parul
doamnelor cu rochițe galbele și nebunii adânci cu plete murdare,
înfășurate în vuiet și prăpastii adânci fară cer deasupra lor. Un gând rău ca un fior îi străbătu corpul, o frica pe care
nu știa de ce să o lege, de ea, de Dan, de ei... Poate că visul a fost o
prevestire sumbra a ceea ce va urma.
Își dădea seama că niciodată nu i-a fost atât de
teamă de ziua de mâine, un mâine pe care ar fi vrut să-l șteargă din viitor și
să încremenească așa, în acea clipa cu imaginea lui care dormea profund, în
patul și- în viața lor, un gest firesc într-o viață normală.
Nu ar fi putut să și-l imagineze dormind așa în
alt pat străîn, nu voia să-și închipuie cum se întoarce pe o parte și ia
în brațe prin somn o alta femeie așa cum făcea cu ea.
Acel
maine nu-și avea locul intre ei.
Următoarea zi putea fi deopotrivă sfârșit sau început.
Ana cernea în gând fiecare cuvânt care s-ar fi
potrivit acelui mâine, dar după câteva încercări realiză că e un puzzle
imposibil de rezolvat, și în lipsa atâtor piese tabloul nu are cum
să fie complet.
Se apropie de Dan la marginea patului îi
atinse ușor cu degetul palma care atârnă într o parte,
apoi același deget îl plimba atentă pe linia frunții, mergând încet
de-a lungul ei ca și cum ar redesena-o. Atât de aproape de el, îi auzea
respirația, inspirația scurta urmată de un șuierat lin eliberat printre buzele
întredeschise. Atingerea pielii lui îi dădu fiori, îi cunoștea bine
întregul trup, asprimea sau moliciunea fiecărei parti, îi veneau în nări
mirosuri și senzații cunoscute. O clipă și a dorit să-i atingă
buzele, să le simță căldura, să le alinte cu degetele, să-i ia fata intre
pamele ei și să-i mângâie cu buzele pleoapele închise. Încremenită în picioare
lângă perna lui, întoarse capul și văzu telefonul lui Dan cum rădea de ea. Un
ras demonic cu chiocoteli de fericire însoțit de un dans drăcesc de
izbândă a lacrimei serpuind pe obraz, al spinului înfipt în inima ei care
sângera ușor. Își acoperi urechile cu mâinile strângând din dinți așteptând că
zgomotul să dispară. Strângea din ce în ce mai tare, întăi cu vârfurile
degetelor, apoi apăsă puternic cu podul palmei până nu-și mai simți urechile.
Dimineața de duminică îl prinse pe Dan la masa din bucătărie făcând planuri care să se potrivească perfect pe calapodul minciunilor plăsmuite atent în ultimile trei zile.
Un bec cu abajur de plastic încerca să arunce un pic de lumină în camera intunecată.
Era deja ora nouă și părea că exact acum toți norii și-au dat întălnire pe cer, alergandu-se în jurul soarelui.
- E gata cafeaua aia? Degetele de la mâna dreaptă a bărbatului prinseră un ritm cadențat în blatul mesei.
Zgomotul scurt al brichetei o făcu pe Ana să se întoarcă cu ibricul în mână către soțul ei.
-Te-am rugat de atâtea ori să nu mai fumezi în bucătărie!
-Dar unde vrei să fumez? Nu vezi că iar ploua? Nici pe balcon nu pot să stau, că îngheț de frig! Deschide și tu puțîn geamul!
Știa foarte bine tabieturile soțului ei: întăi își aprindea țigară, apoi sorbea prima gura de cafea, Se obișnuise să facă cafeaua neagra, așa cum îi placea lui. Trei lingurițe cu vârf de cafea, fară picătură de zahar, sau lapte. De obicei, dimineața, înainte de a pleca la serviciu, își bea cafeaua pe balcon, sau aplecat peste geamul de la dormitor. Când s-au cunoscut, Dan nu fuma. Și nici nu bea. Prima țigară a aprins o într-o doară și de atunci nici n-a mai lăsat-o. Ea știa că-și irosește vorbele degeaba tot încercând ca să-l convingă să renunțe la tutun, dar viciile rămân vicii și nu au nevoie să fie înțelese sau acceptate de ceilalți.
Primul clocot al cafelei ridică spuma albă de la suprafața ibricului.
- E gata, cafeaua!
Deschise apoi dulăpiorul de deasupra chiuvetei, luă o cană și turnă în ea lichidul fierbinte.
Dan mai trase încă o dată fumul în piept și-l suflă într-un rotocol cenușiu, apoi desprinse țigara de buze și-i zdrobi capătul fumegând în scrumiera din fața lui.
Ultima șuviță de fum se ridica agale către tavan, apoi inaintă lenesă către geamul deschis, strecurandu- se afara.
Ana își scoase o linguriță, dintr-un sertar și o așeză în cana pe care o umplu pe jumătate cu cafea. În cealaltă mana luă borcanul cu zahăr de pe etajeră și-l puse pe masă, alaturi de cană. Trase apoi un taburet și se așeză lângă Dan.
- Și astăzi ploua! Aș fi vrut să ies cu Petra în parc, după prânz, poate...
Cu ochii în cana din fața ei, desena cercuri cu linguriță în cafeaua aromata. O rotea repede inntr o parte, apoi se oprea o clipă și începea să agite lichidul în partea cealaltă.
Clinchetul linguriței care se lovea de pereții cănii, părea să-l irite pe Dan. Degetele de la mână cuprinseră un alt ritm, mult mai nervos de data asta.
Când ușa de la bucătărie se deschise, Dan simți că primăvara, cu parul despletit și obrajii pârguiți este cu el în camera.
Petra, somnoroasă, în pijamalute albe din finet, stătea în pragul ușîi, cu Elsa lângă ea.
Nu și-a dorit o fată. În familia lui se născuseră numai băieți. El însuși avea trei frați mai mari care la rândul lor făcuseră câte doi băieți. Nașterea fiilor era tradiție de familie și tradițiile se respectă! La prima ecografie, când doctorița a întors monitorul către el și îi arăta cu pixul că băiatul așteptat de el este de fapt o fetiță, el s-a enervat atât de rău incat i-a spus să-și puna un film dacă tot se uita acolo, că oricum nu pricepe nimic. El nu negociază și ce e stabilit de tradiție, așa să rămână!
Nici astăzi nu înțelege ce s-a întâmplat cu el când și-a luat copila în brațe prima oară și pumnul ei micuț i- a strâns cu putere degetul. Atunci i-a promis că niciodată, absolut niciodată, nu-i va da drumul din mâna lui și o vă ține strâns așa toată viața.
- Ciresica mea, Te-ai trezit?
Zâmbind fericit, Dan se bătu ușurel cu palma peste picior...
-Hai, la tati! Vino și stai aici!
Ana se repezi la fereastra deschisă și dintr-o mișcare din încheietură mâinii, o închise.
Fetița, cu ochii lipiți de somn se cocoță în brațele tatălui și își lasă capul pe umărul lui.
Șuvițe de păr auriu i se desprindeau din coada groasă, împletită la spate și legată cu un elastic galben.
Dan o cuprinse cu un braț, iar cu calalalt o înveli, lipind-o strâns de pieptul lui.
- Vreau cu rolele, astăzi. Așa mi-a spus mami, că astăzi mergem în parc. Toate! Adică, eu, mami si Elsa!
Copila căscă de două ori, își strânse pumnul, se frecă la un ochi, apoi palma ei micuță mângâie obrazul proaspăt bărbierit al tatălui.
- Plouă, tati! O să mergeți în parc în altă zi!
Ar fi vrut să- i mai spună ceva, dar soția lui îi luă vorba din gură:
- Nici nu zici că este sfârșit de septembrie! Anul ăsta am sărit din vară, direct în iarnă! se simți obligată să intervină Ana, ca o scuză pentru plimbarea amânată. Și nu se mai oprește ploaia asta! continuă ea apăsat aranjandu-și după ureche o șuviță de păr care se unduia peste fată, aruncând pe furiș o privire iscoditoare către bărbatul ei.
Dan nu pricepu cui i se adresa răspunsul soției lui, dar îi convenea de minune subiectul și ar fi putut să continue cu o mulțime de argumente împotrivă vremii nesuferite care strica planurile de distracție ale tuturor. Și mai ales ale lui!
Știa că discuția seacă despre prognoza meteo nu-i vă oferi Anei niciunul dintre răspunsurile așteptate de la el. Oricum, nu ar fi pornit nicio discuție de față cu fiica lor.
- Ia spune, ciresico! Iți place la scoală? În timp ce așteptă răspunsul copilei lui, începu să bata ușor în podea cu călcâiul piciorului pe care stătea Petra.
Zdruncinăturile, pe care Dan le ar fi vrut să fie că un legănat ușor, o treziră din somnolenta, și Petra începu să turuie:
- Da, tati! Îmi place mult! Și de doamna învățătoare îmi place! Ne a spus că ea este mămica de la scoală, și trebuie să o ascultăm și să fim cuminți! Dar cel mai mult îmi place citirea!
Am ajuns la litera C.
- Adică Ce! o corecta, tatăl! Așa se pronunță! Litera Ce!
- Este litera C, de la câine! Zise ea uitandu-se după Elsa. Când o văzu tolănită lîngă picioarele tatălui, repetă: C de la câine! Și băgă încet mâna sub masă.
Cățelușa, întăi o privi de jos, apoi se târă pe labele din față, până ajunse să lingă mâna fetiței ei.
Dintr-o mișcare, Petra coborî din brațele tatălui și se repezi cu mânuțele către ușa de la camară.
- C de la camară.
Elsa se ridica, își scutura blana de câteva ori și sări cu labetele din față, pe Petra.
- C, de la câine! Râse ea fericită! C, de la cățelușa mea dragă!
Cu coatele pe masă, Dan începu să bată cu degetele, în timp ce mușchii feței i se încordau și îi ridicau colțurile gurii într un zâmbet nefiresc.
-Petra, tu ai auzit-o vreodată lătrând? Mie mi se pare că e mută!
- Nu este mută! Noi vorbim foarte mult!
- Nu stiu cum vorbiți voi, dar eu nu am auzit o lătrând niciodată!
-Căinii trebuie să latre! Că de aia e câine! Să păzească și să latre!
Fetiță se aplecă și începu să șoptească în urechea câinelui suficient de tare încât să audă și tatăl ei:
- A zis tati, că ești mută și că nu ști să latri! Apoi își mută urechea stangă lângă botul Elsei și începu să dea din cap, ca și când ar confirma tot ce îi spune cățelușa.
- Mi-a zis că nu vrea să vorbească cu tine!
Dan încercă un zâmbet blajin, își micșoră ochii și două riduri mari i se adânciră pe tâmple.
- Ți-a spus și de ce? O fi timidă, sau este defectă? Sarcasmul ,neințeles de copilă, din vocea pițigăiată, îi dădu curaj. Acum se juca o scenetă în trei în care el era personajul cel bun.
Copila fericită că și tatăl ei se prinse în dialogul imaginar , se aplecă din nou la urechea câinelui și îi șopti.
- A întrebat tati dacă ești defectă și de ce nu vrei să latri?
Și iar își mută trechea lângă botul câinelui, încuviințând cu capul închipuitele cuvinte ale prietenei ei îmblănite.
- A spus că tu nu o iubești deloc și ești rău cu ea! Și mi-a mai spus că ea este câine de iubit și nu de lătrat!
Barba în piept și ochii mijiți ai Petrei, încercau să-i dovedească tatălui că discuția lor era una cât se poate de reală, și nici el nu putea nega vreun cuvânt șoptit la urechea ei.
În clipa următoare toate calitățile lui de actor contribuiau pe depin la punerea în scena a unei adevărate drame, urmate de o smiorcăială penibilă.
Că să-l împace, Petra se cocoță la loc în brațele lui și pupicii ei sinceri pe fața lui îi opriră jenanta reprentatie.
Elsa, alergă de două ori in jurul cozii si se trânti din nou sub masă, cu capul pe papucii moi de pluș a lui Dan.
- Marș de aici! Într-o clipă piciorul lui lovi cu putere capul câinelui care se ridică scheunând venind lângă copilă.
Petra, căscă ochii, își duse mână la gură și zâmbetul senin de mai devreme i se șterse de pe chip. Din doi ochi albaștri care îl priveau fară să clipească, coborau ușor două bobițe, până pe bărbia tremurândă.
Se smulse din brațele tatălui și o vreme rămase neclintită lângă el. Inghitindu si lacrimile, cu capul drept, demnă, ocoli scaunul tatalui ei, o apucă strâns pe Elsa de zgardă și se strecură sub masă, tragandu-și câinele după ea.
Privirea aia, cu ochii inecati in lacrimi, masurandu-l din creșted si pană in picioare, privirea aceea intrebatoare a iubitei lui copile ii sfărâma inima in doua lui Dan.
Acum știa că nu mai avea cum să repare gafa făcută... și spuse încet ca pentru el:
- C, de la câine!
Ana se ridică de la masă, și după ce își luă copilul și câinele și îi șopti în treacăt, ușor la ureche:
- Și B, de la ești un bou!
