luni, 1 iulie 2024

 Emoțiile sculptau chipul fetiței în feluri nevăzute până atunci de mama și tatăl ei. Amândoi priveau cum  buzele subțiate se pierdeau după pumnii strânși, îndesați în gura mică,  muscați de dinți, căutănd stavilă plânsului icnit.

Sunetele scurte și adânci se transformau, încetul cu încetul, în gemetele unui trup care se forțează  să încapă un întreg ocean de trăiri.

- Hai, ia-o în brațe! 

Ana pivea peste capul fetiței, la burtica și pernuțele roz ale cățelușei. Stătea pe spate, cu capul strâmb și lăbuțele în sus.  Pesemne, cutia era prea mică pentru ea! 

-Parcă are ochelari! Vezi, mami? 

-Este un puiuț de husky! Husky cu malamut, pare! Uite ce dolofană este!  Am trezit-o din somn! Am trezit mamutul!  zise Ana cu ochii la Dan, izbucnind în râs. Petra nu înțelese aluzia, dar vazandu-și mama că râde în hohote, începu să râdă și ea.

- Ce haioasă este! Are un ochi albastru și unul verde. 

- Nu e verde, mami! Este maro! Albastru cu maro! Petra se aplecă și mai mult peste cutie să-i inspecteze ochii.

Ana o apucă cu grijă de lăbuțe, băgă mâna ușurel sub ea, o ridică din cutie și i-o puse Petrei în brațe. 

Când fetița simți căldura ei, o strânse la piept și încă un șirag de lacrimi îi udară obrăjorii.

-Elsa, mea! Micuța mea! Te iubesc! Iți promit că n-o să ne despărțim niciodată! 

-Tati, iți mulțumesc! Te iubesc!  Mami, te iubesc! Vă mulțumesc mult! Și ție, Elsa, iți mulțumesc că ai venit la mine!

-Hai, dă-o încoace puțin și dă-ți alea jos din picioare! Dan prinse cățelușa de labele din față și o sprijini de el. După câteva clipe, o fierbinteală  nefirească îi inundă pieptul păna la brâu. Apoi auzi cum ceva se scurge la picioarele lui. 

-  S-a pișat pe mine, tipă el ca din gură de șarpe. Roșu de furie, îi pasă câinele Anei.

-  I-o de aici! Pf! Ce pute!  Să spălați bine gresia că o să pută o săptamănă!

-  Să nu o cerți, e micuță și ea! S-a scapăt, tati! Și nu pute! Miroase a iubire de cățel! 

Petra, cu rolele într-o mână, întinse mâna liberă să-și mângâie cățelușa din brațele mamei. 

-    Mă duc să fac un duș! Spală-te și tu pe mâini! Să nu te bagi așa în pat! Enervat la culme de neobrăzarea câinelui și de faptul că fetele lui rădeau de el, Dan lovi ligheanul de la picioarele lui, își scoase pantofii și plecă spre baie mormăind. 



În noaptea aceea o fetiță dormea pe covorul moale din fața patului cu o cutie lângă ea. Când zorii se iviră, un întreg regat de gheață, de pe peretele de la capătul patului, veghea somnul a două suflete fericite care dormeau liniștite în camera albă mirosind toată a iubire de cățel.




5

 

 

 

 

 

 

               Prima rază de soare era atât de insistentă, încât părea hotărâtă să o trezească pe Ana. Întăi se furișă pe sub o lamelă din jaluzeaua argintie, apoi se prinse de faldurile perdelei și alunecă ușor pe toboganul de matase până se opri pe noptieră. În următoarele minute raza își luă avânt și dintr-o săritură umplu întreaga pernă, apoi se scurse lin printre firele de păr răvășite și peste fața femeii adancită în somnul zbuciumat al dimineții. Ana strânse pleoapele și cu capul întors către locul în care lumina nu inundase încă albul pernei, căscă ușor și deschise ochii. Un fior electrizant îi cobora din vârful capului până în degetele de la picioare, în clipa în care-și aminti zborul.

            Cu ochii deschiși era încă  prinsa în visul ei. Parcă simțea cum vântul îi împrăștia părul când  își împreuna mâinile deasupra capului, se rotea și spărgea norii pufoși . Cât de real părea totul  și cu câtă ușurință se ridica, apoi cobora brusc până când tălpile îi atingeau vârfurile copacilor! Petra era lângă ea. Se țineau de mână și făceau piruiete cu trupurile ca niste săgeți întinse perfect pe arc. Împreună împrăștiau   fuioarele de nori, apoi își   întindeau  mâinile asemenea unor aripi și pluteau. Aerul cald le atingea pleoapele și le uscau  buzele. Ce simfonie magistral orchestrată de pământ și de aer, cu vântul în primul rând al orchestrei! Copacii își acordau frunzele în sunet de harpă la fiecare boare și făcea viorile să plângă când biciua nervos ramurile salcâmilor. Apoi deodată mâna Petrei alunecă din a ei. În fața lor un nor negru părea că vrea să le înhațe.

-           Vino, mamă! Nu-ți fie frică! Când mâna Petrei se despinse, Ana țipă după ea:

-           Nu, Petra! Întoarce-te! Nu te duce! Rămâi cu mine! Petra! Stai aici!

Anei nu-i mai era frică. Intrată în norul cel negru, dădea la o parte mănunchiurile cenușii de ceață și își căuta copila.

Norul voia să o inghită, dar ea se smucea și o striga pe Petra. Glasul fetiței se îndepărta tot mai mult, dar ea nu se lăsa. Un hău întunecat voia să o cuprindă de picioare.  Fire subțiri de nori se inodau și se aruncau ca niste plase peste gleznele ei.

Apoi, deodată, Petra îi apăru în față, zâmbitoare.

-          Sunt bine, mamă! Întoarce te, te rog!Eu sunt bine!

Fetița îi zâmbi larg, apoi dispăru.

-           Petra! Nu pleca! Vino cu mine!

Atât își amintea. Atât visase sau mintea refuza să-i arate totul.

Ar fi  mai stat cu ochii în tavan încercând să scurme în visul acela ciudat. Insă  Elsei nu-i păsa de nimic și dintr-un salt se arunca peste ea și începu să o linga fericită pe ochi.

  Ana încercă să se miște sub greutatea câinelui, dar Elsa își trăia momentul de fericire. O îmbrățișase pe Ana cu labele din față și trăia momentul revederii cum numai un câine știe să o facă.

-          Dă-te jos, Elsa! Hai mai repede!

 Ar fi țipat la ea mai tare, dar vocea i se oprea în gât de cate ori câinele sărea fericit peste burta și pieptul ei.  O secundă îi trebui Anei să apuce coltul pledului, să-l arunce peste Elsa și să sară din pat.   Din câțiva pași, era în camera cealaltă, la capătul patului alb, vegheat de  două prințese și un om de zăpadă.  Petra dormea liniștită, în pijamalutele roz, învelită doar de două raze jucăușe care se alergau una pe cealaltă printre cutele cearșafului.

Ana se aplecă, o pupă ușor pe frunte și o înveli. Voia să o mai lase să doarmă.  Peste zece zile mergea la școala și la ora șapte incepea calvarul cu trezitul de dimineață.

Când câinele se aruncă pe pat, Ana nu mai apucă să facă nimic ca să salveze somnul copilei ei.

–          Elsa, tipă fericită Petra!  cu ochii lipiți de somn.

 Două copile își zâmbeau una alteia și își împărțeau în mod egal bucuria acelei dimineți.

-           Elsa! Astăzi ne spălăm împreună pe dinți!  Trebuie să fim frumoase, așa ca mami! Fetița se ridica în genunchi pe pat și își apuca mama de gât cu amândouă brațele.

-           Bună dimineața, mami! Bună dimineața, Elsa! Azi o să ne distram împreună, așa ca fetele!

Când ieși din camera, Ana se închină și-i mulțumi cerului pentru bucuria de a-și vedea fata sanatoasă și plină de viată.

- Du-te pe pustii, vis negru! repetă de trei ori, apoi își făcu cruce și merse în bucătarie linistită.

 

 

 

 

6

 

 

 

 

Ana stătea cu telefonul în manâ și îl privea că pe un obiect straniu, ceva neștiut și nevăzut până atunci. Dan il lăsa mereu acolo, pe masă, lângă mănunchiul de chei pe care le scotea din buzunar când venea acasă.  Ea i-l mai punea la încărcat uneori, când el uita. În seara asta adormise secerat de aburii alcoolului care-i amortitsera toate simțurile ca într-o  comă de câteva ceasuri care-i bloca toate impulsurile sinapselor, o stare de moarte, într-un om viu, căruia nu-i  pasă niciodată de numărul paharelor băute.

Ei nu-i  erau deloc străine momentele astea și toate adunate in douăzeci de ani, i-au lăsat o mare bătătură pe inimă, un loc înfășurat într-o scoarță suficient de groasă încât să respingă orice durere pricinuită de un  viciu amar.

 Ar fi dormit  și ea  dacă telefonul lui nu ar fi sunat de atâtea ori încât să-și dea seama că e ceva suficient de urgent, încât să o arunce din haosul gândurilor rostogolite prin grijile și oboseala unei zile pline trecute prin sârguința lucrului bine făcut. La al treilea apel, sunetul părea deja un tipăt de disperare care nu dădea semne că ar fi tăcut  vreodată până când vocea de la celalat capăt nu l-ar ruga să înceteze.

Adormise îmbrăcat cu cămașa și pantalonii pe el, un ciorap îl pierduse în drum spre pat, iar cravata căreia i se stansese  nodul ca un ștreang lipit de gatul spânzuratului, nu părea să-i fi deranjat somnul. Ridicată în capul oaselor, Ana încercă să-i elibereze suflarea din strânsoarea nefireasca a cravatei și să-l întoarcă pe-o parte. Inutilă muncă cu un trup de lemn, în care și voința doarme. Îi smulse  celălalt ciorap din picior și-l lasă să-și facă somnul cu  ochii în tavan, horcăind în tonuri neauzite  până atunci de urechile vreunui muritor. 

 

 Niciodată nu a fost curioasă  și nu obișnuia să-i umble în telefon. Știa foarte bine că atunci când telefonul sună, Dan își lua haina și ieșea. Era clar că cineva de la serviciu avea nevoie de el. Uneori venea destul de repede acasă, alteori  îl auzea cum descuie ușa și pășește ușor, mult după miezul nopții.

Nu a considerat vreodată că ar avea motive de a-și face griji, așa cum nici acum nu avea de ce, mai ales că pe ecranul telefonul îi apăreau cinci apeluri ratate de la Cristea Neculai.

 

Nu-l auzise pe Dan niciodată pronunțând numele ăsta, însă, în mod sigur era un coleg de la birou.

Oricum, treaba ei de sotie nu includea și  inventarul tuturor colegilor lui.

Lua un șervețel de pe noptieră și șterse bine ecranul telefonului. Îl întoarse apoi și același șervețel îl plimbă încet pe carcasa din spate. O clipă îi simți în mana vibrația și pe ecran apăru un mesaj: ,,Unde ești iepuraș? Te mai aștept mult? De ce nu răspunzi la telefon? Te iubesc, iepuraș!

Cu următoarea vibrație, mai apăru un mesaj: Ne vedem mâine, atunci!

Ținu telefonul în mana multă vreme după ce ploaia de mesaje s-a isprăvit. Privea la el de parcă ar mai fi așteptat încă unul măcar, unul care avea să fie confirmarea bănuielilor ei.

 

Își cunoștea bine bărbatul și niciodată nu a fost mare amator de dulcegării, romantisme și excese de melancolie. Nu  era genul care să viseze cu ochii deschiși, fantezia era doar o noțiune ptr el, întotdeauna a fost omul cu picioarele pe pământ și cu o gândire analitică dusa uneori până la extreme.

Undeva o greșeală se strecura, o eroare în mintea și în sufletul lui, sau poate era doar criza bărbatului hormonat și andropauzat care-și vede burta în oglindă și trebuie să-și risipească complexele prin confirmarea faptului  că perioada lui de glorie nu a trecut, că încă poate să vâneze  căprioara care- i iese în drum spre casă, că încă frânge inimi și e un munte de senzațîi   tari pentru doritoarele de plăceri ocazionale.

 

 

 Trase  adânc aer în piept, apoi îl elibera încet cu un șuierat. I se părea că ce a fost mai greu, acum s-a dus. Trebuia doar să fie ea, cea calmă și iubitoare. 

Este doar un moment din viața mea, își spuse în gândul ei și ziua de mâine va veni, indiferent dacă plâng sau nu . Și condamnatul are dreptul la apărare, gândi Ana, uitandu-se la Dan cum dormea cu gura cascată.

Da, mâine vă veni, oricum! Și tot mâine îi voi da șansa de a se umili caznindu-se să iasă de sub mormanul de minciuni cu care o să se acopere.

        A doua zi când Dan a intrat pe ușa ea era deja în pijamalele roz, pufoase, cu două degete înfipte intre paginile unei cărți din care nu avusese timp în ultimile seri să mai citească.  Era desertul de seara, așa cum îi placea să spună, câteva pagini citite înainte de somn picau tare bine după toată agitația unei zile.  Ar fi vrut să se bage în pat, să adoarmă și să nu se mai gândească la el, la mesajele de ieri noapte, dar amână cât de mult momentul, desi nu ar fi vrut să dea ochii cu el, nu voia să adoarmă cât încă nu era el acasă.  O speria gândul că oricât și ar fi ascuns furia, ceva o vă face să scape porumbelul și  să-l facă să priceapă că știe, că a văzut șirul  de mesaje care-i inundaseră telefonul. 

 

        - Bine-ai venit, iepuraș!  spuse ea repede fară să respire, că pe titlul unei poezii  bine învățate. Un zâmbet obraznic îi ridică colțul din stanga a buzelor. Ce glumă bună! Încercă să  și-l închipuie pe Dan al ei, iepurașul sef, un Hug Hefner din strada Oțelarilor nr 3, tipul în care niciodată nu a incolțit o sămantă de umor,  un morocănos fară leac, un om sec,  a căror pofte le putea stârni doar clelnerița de la bodega din colț care-i aduce  zece mici bine făcuți și patru halbe de bere.  Nici în pat nu a fost vreodată un alergător de cursă lungă,  totul se întâmpla pe repede înainte, un sprint înainte de final fericit doar pentru el.

          Imediat se scutură de gânduri și-și  dădu seama că  nu știe nici ea cum a reușit să se dea gol. Își jurase să se abțină de la orice comentariu legat de mesaje. Dar femeia e femeie și când se simte încolțită, dă drumul șarpelui din vizuină să muște din cel care i-a atins demnitatea. Ar fi vrut să aștepte, să-l lase pe el să facă primul pas, să spună clar și răspicat ce are de spus, să demonstreze că e mai mult decât un șoricel fricos care se pune la adăpost de primejdia și daunele unei despărțiri.

  - Bună, dragă!  Sunt frânt de oboseală, spuse Dan în timp ce-și lasă jos servieta  în  partea dreaptă a cuierului  și își scoase pantofii pe rând.

  -Petra doarme, sau iar pupă câinele ăla în bot? Ți- am zis să nu-l mai lași în camera ei!

  - Nu doarme, se uită la televizor! ii răspunse sec. Nu avea chef să se avânte în vreo discuție cu el.

Se pare că nu a auzit, ori se face că nu pricepe, își spuse în gând Ana.  Trase aer în piept, cu spatele drept și  privire demnă de o regină se așeză pe  scăunelul  tapițat de la măsuță de toaletă fară să se întoarcă spre el și începu să-și treca peria prin păr încet de parcă ar fi mângâiat fiecare șuviță. În oricare altă seara i-ar fi sărit în brațe și l-ar fi sărutat scurt și apăsat pe buze.  Ăsta era răspunsul ei de bun-venit acasă, un sărut mai presus de orice cuvânt pe care l-ar fi rostit, în care punea tot dorul de el strâns într-o zi plină. Dar astăzi acele două cuvinte nu mai aveau nimic din tonalitatea și vibrația pe care o știa ea, erau cuvinte aproape scrâșnite printre dinți, cuvinte icnite  într-un fel de oftat al unui om bolnav de plictis și resemnare.

       Îl vedea în oglinda mare, rotundă. Știa că o avantajează  poziția asta, îi lasă destul spatiu vizual pentru a-i studia fiecare gest. Așa era liberă să-i citească fiecare grimasă, ferită de privirea lui  directă care i -ar fi putut da de gol intențiile.

Niciodată nu  a rezistat ochilor lui albaștri, o slăbiciune bine știută  de el și folosită ca tactică supremă de  fiecare dată când cuvintele nu-și atingeau scopul.

     Nu-l știa ca pe un mincinos,  poate că era prima dată când experimenta minciuna, cea adevărată, gravă, nu micile minciunele strecurate prin omisiune atunci când se eschiva la cate un răspuns pe care se simțea obligat să-l argumenteze printr-o născocire stângace, lipsită de logică și prost legată precum nodul lui la cravată în diminețile în care se grăbea și nu era ea prin preajmă.

 

 

    Era clar că ăsta era începutul unui nou capitol în viață ei, o provocare pe care nu și-a dorit-o dar în situația dată nu-i mai rămânea decât să se șteargă pe picioare de murdăria în care o vârâse soțul ei și să meargă demnă mai departe.   Toată starea asta semănă cu o ecuație în rezolvare de către doi elevi care încercau să-și sufle răspunsul corect.

 

 

    Prezumția de nevinovăție  se ofilea cu fiecare dovadă  ce fară să-și  închipuie, i-o servea ambalată în scuzele înșirate stângaci pe firul unor închipuite evenimente care-l surrpindeau și pe el. Ședințe, dineuri, șefi nemulțumiți, ore suplimentare, lucru până dimineața...

 

    Exerciții de dicție și respirație, cuvinte perfect articulate, asta făcea seară de seară, ca un veritabil actor care își pregătește rolul vieții lui.  Din păcate, singurul spectator, Ana, femeia cu care se căsătorise cu 24 de ani în urmă, privea cu îngăduință obscena reprezentație.  Aproape că ar fi aplaudat insistența lui Dan de a se da în spectacol în fața ei, puterea lui de a trece de la o stare la alta, de la scuze și rugăminți la reproșuri cu ușurința pe care doar un profesionist o dobândește după ani de munca. Dar piesa era doar la început și calmă își repeta în gând  că e timp și pentru aplauze,  că le păstrează pentru clipa în care cortina va cădea, odată cu masca omului lângă care trăia de aproape o viață.

 

 

7

 -          Tine capul drept, Petra! Las-o puțin pe Elsa, ca să-ți  fac codițele! Hai, că întârziem!

-           Nu vreau codițe, mami! Lasă-mi parul așa! Sau fă-mi o coada la spate și atât!

Eu am o coada și Elsa o coada! rase cu bucurie fetiță.  Doua gropițe înfloriră în obrăjorii rumeni.

-           Mami, eu am să am o colegă de bancă?

-           Nu, draga mea. O să aveți fiecare banca voastră!

-           Dar eu vreau o colegă, mami! Sau un coleg! Nu, nu vreau un băiat să stea cu mine! Vreau o colega că să vorbesc cu ea!

-           În ore? În ore ești atentă la doamna învățătoare. Atât!

-           Hai, că punem pantofiorii și suntem gata!

Ana se dădu un pas în spate și își admira copila. În sfârșit de astăzi este elevă! Cămășuța albă, fustița neagră cu două pliuri, ciorapii albi și pantofii de lac cu o baretă o făceau să arate ca o școlăriță adevărată.

-           Nu suntem gata, încă! Stai un pic, mami!

       Petra ieși rapid  și  Ana auzi ușa frigiderului trantindu-se, apoi copila veni înapoi în cameră cu un morcov în mână.

-           Mama, te rog, taie-mi-l pe ăsta, așa rotunduri ...

-           Rondele, vrei să spui!

-           Da, mami! Rotunduri, răspunse Petra în timp ce îi arata cu palma perpendicular pe morcov, cum ar vrea ea să i le taie.

-           Mi-l pui într-o punguță, te rog! Te rog, mami!

-           Nu știam că-ți plac atât de mult morcovii, încât să-i  vrei la pachețel.

Fetița tăcu și-i răspunse mamei cu un zâmbet.

În următoarele minute, liftul ducea spre parter două codițe și o mamă tremurând de emoție.

-Mi-o dai mie pe Elsa, mami?

- Sub nicio formă, Petra! Tu duci florile! Ai grija să nu le rupi!  Daca iei  lesa nu mai ajungem la scoală, ci la spital! Elsa nu știe, ea are putere! Iți rupe brațul!

- Mami, ea ascultă de mine, crede-mă! Hai, da-mi o puțin și ai să vezi! Uite, dacă nu mă ascultă, îi dau drumul la lesă și o iei tu!

 - Uite, mami! Nu mint! Elsa mă ascultă!

Petra își scoase din buzunar punguța cu morcov și îi  zise câinelui.

-           Elsa, stai!

Câinele se uita o clipă la copila, apoi brusc se opri.

 Petra îi întinse bucățica și îi spuse:

-           Bravo, fetița mea! Bătu din palme bucuroasă!

Apoi îi dădu zâmbind incă o comandă;

-           Hai să mergem, Elsa!

Următoarea bucată de morcov o răsplăti din nou pe cățelușă.

-           Ai văzut, mami?  Hai, da-mi-o că o duc eu! Iși înfășură repede lesa pe mână, și-și mângâie prietena.  Elsa,  atinse  ușor cu botul punga cu rondele, isi agită fericită coada și se uita nedumerită când la Ana, când la Petra. O nouă bucațică de morcov  îi stăpâni entuziasmul

 În curtea scolii era forfotă. Părinți, profesori, copii mici și mari, toți așteptau că cineva să-i îndrepte către clase.

Legată de stâlpul de la intrarea în curtea scolii, Elsa își urmarea fetița liniștită.  Când o văzu pe Ana că se îndreaptă spre ea, cățelușa mătură asfaltul de câteva ori cu coada apoi coloră labele rochia Anei cu două urme de labe.

-           Mergem? Hai! Vrei o feliuță de morcov?

Scoase din buzunarul jachetei punguța cu rondele și o plimbă prin fața ei. Își puse în palmă o bucată și o indemnă:

-           Hai, ia-o!

 Câtelusa întoarse rondeaua de două ori în palma Anei și o mirosi atentă fără sa o ia.

-           Aha! De la mine nu-ți place! Bine, atunci! Ai să o mănânci mai tărziu, când o s-o luam pe Petra de la scoală. Hai, acasă, blanoaso!

 

 

 

 

8

 

- O  cămașă albă am și eu călcată? întrebă Dan în timp ce deschidea dulapul mare din dormitor.  Lua umerașele la rand, le scotea, se uita la ele în timp ce  cu mana controla finețea materialui trecând încet peste el cu degetele mâinii, apoi le punea înapoi schițând un semn de nemulțumire la fiecare cămășă ce trecea prin filtrul pretențiilor lui estetice.

 -Ai și doua papioane în cutia de sus, ultimul raft, glumi Ana, încercând cu sfială tonul acela cu o ușoară nuanță de ironie pe care spera că el să treacă fară să-i stârnească valuri de furie, amplificate de cutezanța femeii de a pune întrebări fară rost în făța unor decizii deja luate.

-Ies cu băieții în seara asta și nu am să mă îmbrac într-un tricou! Bem o bere, mai o poveste, o glumă, încă o bere, răspunse Dan zâmbind în timp ce-și încheia ultimul nasture de sus al cămășii albe cu dungulițe gri.

 Inspirată alegere, gândi ea. Își cunoștea bărbatul, îi știa gusturile și era sigură că aia e alegerea pe care o vă face. Daca ar fi întrebat-o pe ea, tot la cămășa aceea s-ar fi oprit.

-Să dea naiba în el de nod, mă grăbesc!

Fără să-i aștepte răspunsul, Dan smulse o altă cravată de pe umeraș și se înfipse în fața ei, drept, cu mâinile lipite de  corp, ca un copilaș care așteaptă cuminte să-și primească coronița la serbarea de an școlar. 

Toată ziua se ferise de el, de privirea lui, de poziția asta deloc comodă în care o punea și acum din senin nu-i lasă loc de eschivă, nu putea decât să se grăbească cu nenorocitul ăla de nod pe care nu reușea deloc să învețe să și-l facă singur. Măcar nu era nevoită să-i privească fața, iar el nu avea cum să-i vadă privirea decât dacă ea ar fi ridicat capul spre el. Cei douazecisicinci de centimetri în minus făța de el clar îi putea folosi în favoarea ei.

 -Să-mi pregătești o pereche de pantaloni și dă-le un luciu pantofilor maro, ca să nu-mi pierd timpul mâine dimineața. Precis am să vin tărziu! Știi cum e când bărbații se întâlnesc, este aproape la fel ca  la voi, numai că noi nu bârfim! La vorbe multe și degeaba, femeile  sunt campioane! zise Dan și și încheie pledoaria cu un râs disprețuitor.

 Remarca lui o luă prin surprindere. Niciodată nu făcuse, sau afirmase ceva care să sune atât de grav, iar culorile astea care-l zugrăveau ca pe un adevărat misogin, nu se asortau deloc la ținuta pe care și-o alcătuise cu atâta exigență în seara asta.

 -Să înțeleg că voi beți berea cu gura închisă, de teamă să nu vă iasă vreo vorba degeaba.

 - Bărbații nu stau cu gura căscată toată ziua și vorbele lor sunt întotdeauna gândite. Noi abordăm probleme existențiale, le tocam mărunt și tragem concluzii. Punem un fapt pe masă și ne dăm pe rând cu părerea. E bine și chiar indicat pentru voi să vă tratați ignoranța la un ceai și să faceți la fel! Nu că ați găsi voi vreun subiect mai important decât rețeta de chec, sau plăcintă cu mure.

 - Credeam că pe masă puneți berea. Dar dacă tu spui așa... înseamnă că așa e, zise Ana.  Să toci o noapte întreagă subiecte  esențiale omenirii... e foarte obositor! completă zâmbind, Ana. De data asta zâmbetul îi răsari fară ca ea să facă vreun efort. Deja, minciuna dosită după orgoliile lui, o amuza.

 -Vine și berea că să ne astâmpere focul când ne încingem în politică! Exact cum iți spuneam, noi vorbim lucruri importante, ținu să sublinieze apăsat Dan! Voi vă văitați că vi s-a rupt vreo unghie, că s-a ars mâncarea, că vă întârzie ciclul... rahaturi greu de suportat pentru oricare bărbat întreg la cap.

Rânjetul acela era ceva nou pentru ea.  Îl știa vanitos, dar asta era mai mult decât vanitate. Pentru o clipă s-a simțit ca un șoricel cu care se joacă pisica , doar ca să se distreze și să-și prelungească starea de satisfacție, un fel de petrecere pentru reușita vânătorii.

 - Să înțeleg că ești precum Socrate!

 De data asta Ana râse cu gura până la urechi. O dată, apoi din nou, și mai zgomotos.

 - Ca să vezi! Dar tu de unde-l cunoști tu pe ăsta? Da, exact așa sunt, am puterea cuvântului și sunt un învățător pentru cei din jurul meu. Culcă-te și nu mă aștepta! Eu plec să beau un paharel!

 - Mergi liniștit, dragule, dar nu uita că ultimul pahar pe care l-a băut Socrate i-a adus veșnicia!  Și lasă pantofii, că cine te place, te place și așa! Nu-i așa?

 Din vârful buzelor îi schiță o bezea, și i-o trimise pe palma întinsă, în timp ce ea se întoarcea cu spatele înainte ca el să-i vadă lacrima din colțul unui ochi.                                                      

 

 

 

-O scoți tu pe Elsa?  întrebă Dan în timp ce și atârnă în graba haina udă  în cuierul de lângă ușa de la intrare. 

-Am avut treabă pană dimineata!  Oricum sunt liber astazi!

Trecu pe lângă Ana  și-i arunca un zâmbet la fel de tăios precum vantul de afara.  De câteva zile așa o ținea vremea, ploaie, vânt, iar astăzi  parcă vremea dansa în tandem cu sufletul ei și ploaia nu mai era așa calma ca-n ziua trecută, era un amestec de apă și așchii de gheată, o oroare pentru toți care erau nevoiți să o înfrunte.


Cățelușa  înțelese că e vorba despre ea, ciuli urechile  și se lipi de ușă, așteptând să se deschidă. Se uita când la Ana, când la Dan  și nu-i era clar cine o va plimba.
-Fac un dus  fierbinte, apoi ma culc, spuse Dan  în  timp ce-și scotea pantofii.  Se așeză pe scăunelul tapițat de lângă cuier și iși arunca pantofii plini de apa lângă micul dulăpior,apoi trase pe rand de vârful șosetelor până ramase în picioarele goale.
-Ce mi s-a acrit de vremea asta!  Se uiăa cu silă la baltoaca care se strânsese în dreptul hainei lui și rămase nemișcat acolo, pe scăunelul lui de parca toate puterile i se sfârșiseră în clipa aceea.
Îi cunoștea foarte bine privirea aceea pierduta.  De multe ori venea acasă așa, cu o stare de lehamite  și dezgust cauzat de cine știe care fapt petrecut la birou. Dar acum era mai mult decât atât.  Îl simțea derutat, temător sau poate doar foarte obosit. Si mai ales, surprinzator de treaz. Numai el știa cum a  plecat la spriț, dar s-a intors acasă ca si cand ar fi băut  doar suc, o noapte intreagă. 


 Așa, cu pantalonii uzi si picioarele goale părea un copil  care  s-a  jucat, a alergat și a luat la rand toate bălțile din calea lui.  Poate iubirea ei de sotie sau grija de mama care ar fi putut fi vreodată dar nu a fost să fie, așa cum obișnuia să spună, o împinse să alerge repede în baie și să se întoarcă cu un prosop.
-Buna și tie, spuse Ana încet de parca ar fi șoptit cuiva la ureche un mare secret. Îi întinse prosopul apoi lua pantofii lui și  haina din care se scurgeau încă picături și dispăru cu ele.
În câteva clipe se auzi lipăitul papucilor ei din dormitor până în hol unde se întoarse cu zgarda, apoi se apleca și   strânse catarama bine în jurul gatului cățelușei care pricepu că  ușa se va deschide în curând. Nerăbdătoare, latră scurt de doua ori și sări cu labele din față pe mânerul ușii.

- Imediat, fetiță! Hai că mergem! Ana își înfășură strâns lesa pe mana în timp ce deschise ușa, o trase pe Elsa lângă piciorul ei în timp ce încercă să domolească forța cățelușei care simțise aerul rece și trăgea cu putere cureaua legată de ham.


 Măcar un salut de complezentă putea să zică când a intrat pe ușa- gândi ea în  timp ce cobora scările cu Elsa, însă își alunga ideea imediat deoarece își dădea foarte bine seama că amabilitățile venite din obișnuință nu i-ar face  nicio placere și nu ar rezolva problema pe care o simțea mai grea decât o piatră. Când ajunse în strada murmură ca  pe un reproș ce și-l adresa . Bine că am uitat umbrela!

 -Hai, fetito!  Vai ce frig e! Ce-ți pasa tie, blănoaso!

Toată noaptea se foi în pat.  Când în sfârșit reuși să adoarmă visă că o femeie fară chip încerca cu încrâncenare să o sugrume, o nălucă fară chip cu degete lungi și unghii mari, ascuțite  îi năpădise răsuflarea și cu cât  lupta mai mult să se elibereze, cu atât strânsoarea mâinilor  necunoscutei în jurul gatului ei era mai apriga. Încerca cu disperare să-l strige pe Dan, știa că e acolo lângă ea, îi simțea căldură trupului, respirația, dar neputința îi tăia vocea, o sleia de vlaga, iar țipatul se transformase într-un scâncet firav, durerea îi ținea prizonier urletul care devenise doar  un sunet straniu imposibil să-i aducă eliberarea. Când deschise ochii încă simțea strânsoarea mâinilor pe gatul ei, imaginea aceea nu voia să plece, pusese stăpânire pe ea.  Intinsă pe pat, cu fața în sus, trase aer adânc în piept și-l elibera  încet, o data, de doua ori, de trei ori, până simți că încetul cu încetul încleștarea se risipește și lumina din cameră o smulge din visul acela înfiorător.  Încerca  să nu se mai gândească la mâinile acelea hidoase, să nu  retrăiască cu ochii deschiși nicio secundă din oroare dar frânturi din clipele în care simțea că se sufoca, asemenea unor flash-uri obsesive  îi inundau mintea și gândul. 

 Fricile  sunt cel mai greu bagaj pe care-l poarta cu ea, frici ascunse după un zâmbet, frici împachetate bine și ascunse în clipe de nebunie, ca un scut cu care își învelește ființa și merge atât de departe cât iți dorește. Nebunii frumoase cu cântec și diademe de primăveri prinse în parul doamnelor  cu rochițe galbele și nebunii adânci cu plete murdare, înfășurate în vuiet și prăpastii adânci fară cer deasupra lor. Un gând rău ca un fior îi străbătu corpul, o frica pe care nu știa de ce să o lege, de ea, de Dan, de ei... Poate că visul a fost o prevestire sumbra a ceea ce va urma.

Își dădea seama că niciodată nu i-a fost atât de teamă de ziua de mâine, un mâine pe care ar fi vrut să-l șteargă din viitor și să încremenească așa, în acea clipa cu imaginea lui care dormea profund, în patul și- în viața lor, un gest firesc într-o viață normală.

Nu ar fi putut să și-l imagineze dormind așa în alt pat străîn, nu voia să-și închipuie cum se întoarce pe o parte și  ia în brațe prin somn o alta femeie  așa cum făcea cu ea.  

Acel  maine nu-și avea locul intre ei.  Următoarea zi putea fi deopotrivă  sfârșit sau început.

  Ana cernea în gând fiecare cuvânt care s-ar fi potrivit acelui mâine, dar după câteva încercări realiză că e un puzzle imposibil de rezolvat,  și în lipsa atâtor piese  tabloul nu are cum să fie complet.

Se apropie de Dan  la marginea patului îi atinse ușor  cu degetul palma  care atârnă într o parte, apoi   același deget îl plimba atentă pe linia frunții, mergând încet de-a lungul ei ca și cum ar  redesena-o. Atât de aproape de el, îi auzea respirația, inspirația scurta urmată de un șuierat lin eliberat printre buzele întredeschise.  Atingerea pielii lui  îi dădu fiori, îi cunoștea bine întregul trup, asprimea  sau moliciunea fiecărei parti, îi veneau în nări mirosuri  și  senzații cunoscute. O clipă și a dorit să-i atingă buzele, să le simță căldura, să le alinte cu degetele, să-i ia fata intre pamele ei și să-i mângâie cu buzele pleoapele închise. Încremenită în picioare lângă perna lui, întoarse capul și văzu telefonul lui Dan cum rădea de ea. Un ras demonic cu chiocoteli de fericire însoțit  de un dans drăcesc de  izbândă a lacrimei serpuind pe obraz,  al spinului înfipt în inima ei care sângera ușor. Își acoperi urechile cu mâinile strângând din dinți așteptând că zgomotul să dispară. Strângea din ce în ce mai  tare, întăi cu vârfurile degetelor, apoi apăsă puternic cu podul palmei până nu-și mai simți urechile.

 

 

 

 

 

 

 

Dimineața de duminică îl prinse pe Dan la masa din bucătărie făcând planuri care să se potrivească perfect pe calapodul minciunilor plăsmuite atent în ultimile trei zile.

Un bec cu abajur de plastic încerca să arunce un pic de lumină în camera intunecată.

Era deja ora nouă și părea că exact acum toți norii și-au dat întălnire pe cer, alergandu-se în jurul soarelui.

-           E gata cafeaua aia?  Degetele de la  mâna dreaptă a bărbatului  prinseră un ritm  cadențat în blatul mesei.

Zgomotul scurt al brichetei o făcu pe Ana să se întoarcă cu ibricul în mână  către soțul ei.

-Te-am rugat de atâtea ori să nu mai fumezi în bucătărie!

-Dar unde vrei să fumez? Nu vezi că iar ploua? Nici pe balcon nu pot să stau, că îngheț de frig! Deschide și tu puțîn geamul!

Știa foarte bine tabieturile soțului ei: întăi își aprindea țigară, apoi sorbea prima gura de cafea, Se obișnuise să facă cafeaua neagra, așa cum îi placea lui. Trei lingurițe cu vârf de cafea, fară picătură de zahar, sau lapte.   De obicei, dimineața, înainte de a pleca la serviciu, își bea cafeaua pe balcon, sau aplecat peste geamul de la dormitor. Când s-au cunoscut, Dan nu fuma. Și nici nu bea.  Prima țigară a aprins o într-o doară și de atunci nici n-a mai lăsat-o.  Ea știa că-și irosește vorbele degeaba tot încercând ca să-l convingă să renunțe la tutun, dar viciile rămân vicii și nu au nevoie să fie înțelese sau acceptate de ceilalți.

Primul clocot al cafelei ridică spuma albă de la suprafața ibricului.

- E gata, cafeaua!

 Deschise apoi dulăpiorul de deasupra chiuvetei, luă o cană și turnă în ea lichidul fierbinte.

 Dan mai trase încă o dată fumul în piept și-l suflă într-un rotocol cenușiu, apoi desprinse țigara de buze și-i zdrobi capătul fumegând  în scrumiera din fața lui.

Ultima șuviță de fum se ridica agale către tavan, apoi inaintă lenesă către geamul deschis, strecurandu- se afara.

Ana își scoase o  linguriță, dintr-un sertar și o așeză în cana pe care o umplu pe jumătate cu cafea.  În cealaltă mana luă borcanul cu zahăr de pe etajeră și-l puse pe masă, alaturi de cană. Trase apoi un taburet și se așeză lângă Dan.

-           Și astăzi ploua! Aș fi vrut să ies cu Petra în parc, după prânz, poate...

 

Cu ochii în cana din fața ei, desena cercuri cu linguriță în cafeaua aromata. O  rotea  repede inntr o parte, apoi se oprea o clipă și începea să agite lichidul în partea cealaltă.

Clinchetul linguriței care se lovea de pereții cănii, părea să-l irite pe Dan. Degetele de la mână cuprinseră un alt ritm, mult mai nervos de data asta.

Când ușa de la bucătărie se deschise, Dan simți că primăvara, cu parul despletit și obrajii pârguiți este cu el în camera.

Petra, somnoroasă, în pijamalute albe din finet, stătea în pragul ușîi, cu Elsa lângă ea.

Nu și-a dorit o fată. În familia lui se născuseră numai băieți. El însuși avea trei frați mai mari care la rândul lor făcuseră câte doi băieți. Nașterea fiilor era tradiție de familie și tradițiile se respectă! La prima ecografie, când doctorița a întors monitorul către el și îi arăta cu pixul că băiatul așteptat de el este de fapt o fetiță, el s-a enervat atât de rău incat i-a spus  să-și puna un film dacă tot se uita acolo, că oricum nu pricepe nimic.  El nu negociază și ce e stabilit de tradiție, așa să rămână!

Nici astăzi nu înțelege ce s-a întâmplat cu el când și-a luat copila în brațe prima oară și pumnul ei micuț i- a strâns cu putere degetul. Atunci i-a promis că niciodată, absolut niciodată, nu-i va da drumul din mâna lui și o vă ține strâns așa toată viața.

-           Ciresica mea, Te-ai trezit?

Zâmbind fericit, Dan se bătu ușurel cu palma peste picior...

-Hai, la tati! Vino și stai aici!

Ana se repezi la fereastra deschisă și dintr-o mișcare din încheietură mâinii, o închise.

Fetița, cu ochii lipiți de somn se cocoță în brațele tatălui și își lasă capul pe umărul lui.

Șuvițe de păr auriu i se desprindeau din coada groasă, împletită la spate și legată cu un elastic galben.

Dan o cuprinse cu un braț, iar cu calalalt o înveli, lipind-o strâns de pieptul lui.

-           Vreau cu rolele, astăzi. Așa mi-a spus mami, că astăzi mergem în parc. Toate! Adică, eu, mami si Elsa!

Copila căscă de două ori, își strânse pumnul, se frecă la un  ochi, apoi palma ei micuță mângâie obrazul proaspăt bărbierit al tatălui.

-           Plouă, tati! O să mergeți în parc în altă zi! 

Ar fi vrut să- i mai spună ceva, dar soția lui îi luă vorba din gură:

-           Nici nu zici că este sfârșit de septembrie! Anul ăsta am sărit din vară, direct în iarnă! se simți obligată să intervină Ana, ca o scuză  pentru plimbarea amânată. Și nu se mai oprește ploaia asta! continuă  ea apăsat  aranjandu-și după ureche o șuviță de păr care se unduia peste fată, aruncând pe furiș o privire iscoditoare către bărbatul ei.

Dan nu pricepu cui i se adresa răspunsul soției lui, dar îi convenea de minune subiectul  și ar fi putut să continue cu o mulțime de argumente împotrivă vremii nesuferite care strica planurile de distracție ale tuturor. Și mai ales ale lui!

Știa că discuția seacă despre prognoza meteo nu-i vă oferi Anei niciunul dintre răspunsurile așteptate de la el. Oricum, nu ar fi pornit nicio discuție de față cu fiica lor.

 

-           Ia spune, ciresico! Iți place la scoală? În timp ce așteptă răspunsul copilei lui, începu să bata ușor în podea cu călcâiul piciorului pe care stătea Petra.

Zdruncinăturile, pe care Dan le ar fi vrut să fie că un legănat ușor, o treziră din somnolenta, și Petra începu să turuie:

-           Da, tati! Îmi place mult! Și de doamna învățătoare îmi place! Ne a spus că ea este mămica de la scoală, și trebuie să o ascultăm și să fim cuminți! Dar cel mai mult îmi place citirea!

 Am ajuns la litera C.

-           Adică Ce! o corecta, tatăl!  Așa se pronunță! Litera Ce!

-           Este litera C, de la câine!  Zise ea uitandu-se după Elsa. Când o văzu tolănită lîngă picioarele tatălui,  repetă: C de la câine! Și băgă încet mâna sub masă.

Cățelușa, întăi o privi de jos, apoi se târă pe labele din față, până ajunse să lingă  mâna fetiței ei.

Dintr-o mișcare, Petra coborî din brațele tatălui și se repezi cu mânuțele către ușa de la camară.

-           C de la camară.

 Elsa se ridica, își scutura blana de câteva ori și sări cu labetele din față, pe Petra.

-           C, de la câine! Râse ea fericită! C, de la cățelușa mea dragă!

Cu coatele pe masă, Dan începu să bată cu degetele, în timp ce mușchii feței i se încordau și îi ridicau colțurile gurii într un zâmbet nefiresc.

-Petra, tu ai auzit-o vreodată lătrând? Mie mi se pare că e mută!

- Nu este mută! Noi vorbim foarte mult!

- Nu stiu cum vorbiți voi, dar eu nu am auzit o lătrând niciodată!

-Căinii trebuie să latre! Că de aia e câine! Să păzească și  să latre!

Fetiță se aplecă  și  începu să șoptească în urechea câinelui suficient de tare încât să audă și tatăl ei:

-           A zis tati, că ești mută și că nu ști să latri! Apoi  își mută urechea stangă lângă botul Elsei și începu să dea din cap, ca și când ar confirma tot ce îi spune cățelușa.

-           Mi-a zis că nu vrea să vorbească cu tine!

Dan încercă un zâmbet blajin,  își micșoră ochii și două riduri mari  i se adânciră pe tâmple.

-           Ți-a spus și de ce? O fi timidă, sau este defectă? Sarcasmul ,neințeles de copilă,  din vocea pițigăiată,  îi dădu curaj.  Acum se juca o scenetă în trei în care el era personajul cel bun.

Copila fericită că și tatăl ei se prinse în  dialogul imaginar , se aplecă din nou la urechea câinelui și îi șopti.

-           A întrebat tati dacă ești defectă și de ce nu vrei să latri?

Și iar își mută trechea lângă botul câinelui, încuviințând  cu capul  închipuitele cuvinte ale prietenei ei îmblănite.

-           A spus că tu nu o iubești deloc și ești rău cu ea! Și mi-a mai spus că ea este câine de iubit și nu de lătrat!

 Barba în piept și ochii mijiți ai Petrei, încercau să-i dovedească tatălui că discuția lor era una cât se poate de reală, și nici el nu putea nega vreun cuvânt șoptit la urechea ei.

    În clipa următoare toate calitățile lui de actor contribuiau pe depin la punerea în scena a unei adevărate drame, urmate de o smiorcăială penibilă.

Că să-l împace, Petra se cocoță la loc în brațele lui și pupicii ei sinceri  pe fața lui îi opriră jenanta reprentatie.

Elsa, alergă de două ori in jurul cozii si se trânti din nou sub masă, cu capul pe papucii moi de pluș a lui Dan.

-           Marș de aici!  Într-o clipă piciorul lui lovi cu putere capul câinelui care se ridică scheunând venind lângă copilă.

 Petra, căscă ochii, își duse mână la gură și zâmbetul senin de mai devreme i se șterse de pe chip. Din doi  ochi albaștri  care îl priveau fară să clipească, coborau ușor două bobițe, până pe bărbia tremurândă.

Se smulse din brațele tatălui și o vreme rămase neclintită lângă el.  Inghitindu si lacrimile, cu capul drept, demnă, ocoli scaunul tatalui ei, o  apucă strâns pe Elsa de zgardă și se strecură sub masă, tragandu-și câinele după ea.

Privirea aia, cu ochii inecati in lacrimi, masurandu-l din creșted si pană in picioare, privirea aceea intrebatoare a iubitei lui copile ii sfărâma inima in doua lui Dan.

Acum știa că nu mai avea cum să repare gafa făcută... și spuse încet ca pentru el:

-           C, de la câine!

Ana se ridică de la masă, și după ce își  luă copilul și câinele și îi șopti în treacăt, ușor la ureche:

-           Și B, de la ești un bou!  




duminică, 13 februarie 2022

52


Cea mai mare bucurie pe care o simt azi,e că încă stiu să număr, că nu m-a  lăsat mintea după câte am îndurat în anul asta păcătos.  Se putea și mai rău, dar bine că n-a fost să fie! Sper ca anul viitor să scriu iarăși câteva cuvinte despre încă un an trăit, nu doar numărat.

În anul ăsta, am uitat să mai fac planuri, să-mi fixez ținte, nu am numărat bani, ci doar morții de la tv,  am numărat pe degete prietenii care nu mai sunt și singurul lucru de care m-am ținut cu sfințenie a fost masca. Cred că nici nu mai stiu cum să respir fară ea.

De o vreme încerc să mă regăsesc, să mă furișez tiptil din haosul asta flămând care parcă mă înghite. Poate că e doar o părere, sau deja m-am contopit cu el și nu are niciun rost să mă mai împotrivesc.

Uneori mă surprinde cate un zâmbet și înțeleg că nu e totul pierdut. Am colacul meu de salvare, cu părul lung și blond.  Ieri am râs și am plâns în clipa în care a intrat pe ușa îmbujorată, încercând să-și stăpânească emoțiile.  Degețelele ei lungi strângeau o cutie cu bomboane și o ciocolată.

Iubesc gustul sărat al lacrimilor de bucurie!  Sufletul ei de copil mă salvează zi de zi, clipă de clipă. Așa că astăzi îmi spun: la mulți ani, mie, și sper să nu mă opresc din numărat anul acesta!




 


 



duminică, 16 ianuarie 2022

Haotic 9

 Haotic 9

                  Prima rază de soare era atât de insistentă, încât părea hotărâtă o trezească pe Ana. Întăi se furișă pe sub o lamelă din jaluzeaua argintie, apoi se prinse de faldurile perdelei și alunecă ușor pe toboganul de matase până se opri pe noptieră. În următoarele minute raza își lua avant și dintr-o săritură umplu intreaga pernă,apoi se scurse lin printre firele de păr răvășite și peste fața liniștită a femeii adancită in dulcele somn al dimineții. Ana strânse pleoapele și cu capul întors către locul în care lumina nu inundase încă albul pernei, căscă usor si deschise ochii. O stare de bine și un fior electrizant îi cobora din vârful capului până în degetele de la picioare. Stia cineva acolo sus aflase are nevoie de speranță și i-a trimis un mesager care-i sopteste lumina o găsește, chiar și atunci când are ferestrele închise și jaluzelele trase.

            In clipa aceea isi aminti zborul acela minunat. Cu ochii deschisi era inca  prinsa in visul ei. Parcă  simțea cum vântul îi împrăștia părul când  își împreuna mâinile deasupra capului, se rotea și spărgea norii pufoși . Cât de real părea zborul  și cu câtă ușurință se ridica, apoi cobora brsc până când tălpile îi atingeau vârfurile copacilor. O pirueta cu trupul ca o săgeată întinsă perfect pe arc  si imprastia fuioarele de nori, apoi  intindea mainile asemenea unor aripi si plutea. Aerul cald îi atingea pleoapele și îi usca buzele. Nimeni, niciodată nu-i mai mângâiase obrajii cu atâta pasiune. Ce simfonie orchestrată magistral de pământ și aer, cu vântul în primul rand al orchestrei! Copacii își acordau frunzele în sunet de harpă la fiecare boare si făcea viorile plângă când biciua nervos ramurile salcâmilor. Ce minune este zbori fară aripi, înfășurată în visul unei dimineți neatinsa de durerile lumii!

 Astăzi simt că-mi pot colora ziua exact așa cum îmi doresc. Nu vreau să mă înfășor în curcubeie, dar nici nu voi lasă întunericul să-mi muște din carne. În fiecare dimineața îmi cresc aripi, iar seara mă scutur de ramasitile lor. Osândirea inimii o voi descătușa de mine și voi lasă tulburările să zboare dincolo de aburii cenușîi întinși peste un camp de luptă care nu-mi aparține. Doar solitudinea o las să-mi albească pielea și ochii de închipuiri nătânge.

Ar fi stat cu ochii in tavan  si cu gandurile duse, mult si bine dar Elsei nu-i pasa de  visul  Anei si dintr-un salt se arunca peste ea si incepu sa o linga fericita pe ochi.

Dintre ele doua doar una nu avea nevoie de planuri pentru a fi fericita.

- Tu nu ai somn?  Nu ai voie in pat! Hai, jos!  Ana incerca sa se miste sub greutatea cainelui, dar Elsa isi traia momentul de fericire asa cum stia ea mai bine. O imbratisase pe Ana cu labele din fata si nu mai contenea cu pupaturile.   Ai umplut patul de par! Jos, Elsa! Hai mai repede! Ar fi tipat la ea mai tare, dar vocea i se oprea in gat de cate ori cainele sarea fericit peste burta si pieptul ei.  Caine nebun! O secunda ii trebui Anei sa apuce coltul pledului, sa l arunce peste Elsa si ea sa sara din pat. Nu mai era timp pentru cautat papucii, acum trebuia doar sa se miste repede, sa-si ia halatul, paltonul din cuier, ceva in picioare si sa zboare mai repede pe scari cu Elsa.  Un singur fior de bucurie ii e suficient uneori unui caine cat sa ude covorul, cearsaful sau vreun colt din casa.

Ar fi vrut totusi sa fi apucat sa dea cu un strop de apa pe ochi, sa se spele pe dinti, inainte de a iesi asa pe strada. Chiar daca drumul e scurt si e prea dimineata   sa  intalneasca cu vreo fata cunoscuta pe strada, sa–ti plimbi cainele ca o stafie cu  parul incalcit, nu e de preferat. Auzi apa la baie curgand si un murmur infundat. L-a apucat cantatul, se gandi Ana.  Oricum, Elsa canta mai bine, isi zice in gand Ana si-i zambi complice, cainelui.  Stia ca Dan se pregatea sa plece la munca, probabil facea dus si se barberea. Era ritualul din fiecare dimineata, de la 6 si un sfert si pana pe la sapte,  cand iesea din baie, proaspat ca un bebelus si isi servea cafeaua.

Insfaca halatul de molton si ii strase bine cordonul, o apuca de zgarda cu o mana pe Elsa, iar cu cealalta ii prinse lesa de ham.

-Du te dracului de curva nenorocita! Esti o scarba, asta esti! Lasa ca ai sa vezi tu, proasta dracului!

Ana inlemni in pragul usii si nu stia ce sa faca, sa iasa, sau sa se intoarca, sa inchida usa ca Elsa sa nu iasa, sa plece cu ea ca si cum nu ar fi auzit nimic...  Sotul ei urla in baie si   Socul era prea mare si in clipe din astea intotdeauna se bloca, asa cum face uneori un calculator cand primeste prea multe comenzi.

 Nu a apucat sa ia nicio decizie si penibilul situatiei a fost atins cand Dan a iesit gol, cu apa siroind  pe el si cu telefonul in mana.

Nu se asteptase sa dea nas in nas cu sotia lui, o credea inca in pat, cufundata in somn. 

 

-Tu unde pleci? Nu faci cafeaua? Trebuie sa plec la munca!

-Vin imediat, o scot pe Elsa si vin sa fac cafeaua!  Ba nu, nu fac nicio cafea. Poti sa ti-o faci singur!

Il privea din usa si nu si dadea seama de ce e era fiert mai tare... din cauza apei sau a nervilor, a faptului ca ea   indraznise sa nu-i faca o nenorocita de cafea.

-          M-a sunat o colega cand eram la baie si nu gasea un raport pe care stiu ca l- am lasat pe biroul ei ieri, incerca o scuza stangace Dan. Bine, du-te, lasa ca-mi cumpar o cafea pe drum.

-          Cumpara doua, draga! Una si pentru colega de birou  ii zise Ana calma din usa, zambind.

 ............................................................................................................

 

 

  -Elsa, cățeii mănâncă cărnița, nu morcov!
Cățelușa ridica urechile și se uită o clipa uimită în ochii Anei de parcă ar fi înțeles că poftele ei de cățel sunt nefirești,  apoi puse  botul pe marginea mesei asteptandu-și rondelele de morcov și pătrunjel.
Uite aici! Ana își puse în palma bucata de morcov și o întinse câinelui. Elsa se dădu un pas în spate, întoarse felia cu botul, o apuca sfioasa și iși confirmă încântarea cu un lătrat scurt și scuturatul  cozii.  

Ar fi stat așa ore întregi să asculte ronțăitul zgomotos al cățelușei, și să privească felul stingher  în care apuca bucățica și o sparge ușor în caninul drept ,apoi o plimba prin toată gura până o sfărăma zgomotos în măsele.  Gustul  legumelor nu aveau nicio legătură cu încântarea  Elsei de a frământa bucățile crocante. Tocitul dinților este  deliciul  căinesc pe care nici Elsa nu și-l refuza pe tot ce se sparge, crapă și se rupe. Încercase până acum colțul fotoliului, tocul ușii de la baie, pantofii Hermes ai lui Dan, chiar și varul de pe peretele din balcon, dar acum se mulțumește cu ceea ce primește din mâna stăpânei.
Și Ana simțea acum aceeași nevoie de a roade, de a sfarmă, de a-și încerca colții pe grumazul cuiva anume, dar rațiunea îi șoptea că mai înțelept ar fi să se răzbune pe niste legume,
eventual să le arunce într o ciorba, o tocăniță, orice se poate toca mărunt la cuțit. În perioade de criză mintea și trupul trebuie să devină una, și să ridice ziduri în fața valurilor de sentimente, frici și  dureri interioare care nu-i iartă  pe cei slabi. Acum trebuia doar să toace și să nu se mai gândească la nimic.


E uimitor cum poate iubirea să se spargă în bucăți doar într-o clipa! Fisura era acolo de ceva vreme, dar  s-a făcut că nu o vede.  Poate că o iubire ciobită e indeajunsul a două suflete din care unul face inventarul sentimentelor rătăcite.  
Învățase de mult să-l ierte, iar acum o să așeze iertare lângă iertare și o să pășească pe ele ca pe dalele de piatra ale unei străzi.
La naiba! Lama fina a cuțitului îi crestă carnea și mușcă din colțul unghiei. Într-o clipa tocătorul se înroși de sângele  care țâșnea din carnea despicată din vârful degetului.
La naiba, la naiba cu toate! repeta Ana, dar nici ea nu știa pe cine înjură și ce o înfuria mai tare, faptul că s-a tăiat, sau faptul că de atâta timp Dan se purta de parcă ar fi avut un cui în talpa și pășește cu teama pe piciorul bolnav.
Prea mult timp  s-a mințit că toate sunt perfecte în viața ei, la fel de perfecte ca și afurisitele alea de cuburi de zarzavat pe care le voia de aceeași mărime.
 Femeile se pot minți în multe feluri, făcând din minciuni combustibilul supraviețuirii, și  fie că se mint singure sau îi mint pe alții o fac  cu atâta patos încât când încetează să o facă se învârt în cerc, exact cum făcea ea acum, cu degetul înfășurat în prosopul de  bucătărie. Își desenează viața în cercuri fară început și fară sfârșit  pe care aleargă în mâini fară plasă de siguranță.  Uneori le iese, alteori își frâng mâinile  și aluneca dincolo de marginea realității rotunde, perfecte a  unei vieți pocnind de dureri pe care niciun cerc nu le poate încăpea.
Cu degetul crestat în vârf pe diagonala ca un carnat , Ana își trase de sub masa un scăunel și se așeză sfârșită de parca din rana aia i se scursese într-un minut tot sângele, toată viață și toate visele care-i curgeau prin vene.  
- Stai, Elsa. Pleacă de acolo, nu-i voie, fetiță! Abia acum o văzuse pe Elsa care lingea picăturile de sânge de pe gresia alba.  Ana dintr o mișcare trase mânerul sertarului din dreapta chiuvetei și  apucă la repezeală un prosop de bucătărie, se așeză în genunchi, ca un câine schiop în trei labe și șterse picăturile de sânge  și urmele lăsate de botul cățelușei.



  Așa cum stătea , Elsa înțelese că e timp de joaca și începu să alerge în jurul mesei, apoi se oprea o clipa, băga capul sub masa și lătra fericită la Ana, apoi iar începea să alerge. Ana scoase capul pe sub fata de masa patată  într-un colt de sânge și se uita cum lăbuțele cățelului  alunecau  pe gresie.


Cum să-i spui unui câine cât de mult îl iubești? Și cum să-l faci să înțeleagă că  privirea  lui senina  este confesiunea inimii inocente care într o clipa poate să topească toate mizeriile lumii.

Iubirea unui caine este cel mai bun pansament, probabil ca Dumnezeu l-a trimis pe pamant ca omul sa stie ca mai exista o sansa si chiar atunci cand simte ca totul e pierdut.



 Nu te mai minți singura, Ana! Alții sunt pictorii viețîi tale. Cu ochii plânși ai să pictezi pânze de păianjen în care-ți prinzi galopul inimii și freamătul mâinilor în poale. Tu pictezi cu emoțiile celorlalți peste ale tale. Și dacă cineva ți-ar da o foaie de hârtie sa-ți desenezi viața așa cum o visezi, cu ce-ai umple-o și ce culori ai alege? Ai pune un strop de roșu, de verde și mult albastru, poate... Te-ai înfășura în aurora boreală, sau în praful cosmic? Vrei lumină, dar stelele lucesc doar în întuneric, vrei roz, dar părul tău e gri. Joacă-te cu lumina, dar nu nu te teme de umbră!













 

 

 

 

joi, 26 august 2021

 HAOTIC 8 

Își descheie nasturele de la mâneca cămășii care-i ținea captiv ceasul și-l privi in timp ce isi rotea degetul aratator pe cadranul auriu in miscari circulare.
 E abia 6 și 10 minute, la ora asta nu e nimeni în parc, pot să o las pe Elsa să alerge puțin, apoi am  destul timp să ajung acasă și să-i  pregătesc lui Dan micul dejun. Știa că soțul ei își începea ziua cu o cană mare de cafea și  ceva ușurel de mancare, cât să-i tina de foame până la prânz când ieșea să mănânce cu toți colegii la bistroul din fața Institutului de Proiectari unde lucra.


Drumul din parc până acasă nu dura mai mult de zece  minute daca mergea pe aleile drepte care taie parcul în diagonală. Acela era și drumul preferat al celor care se grăbeau și nu voiau să piardă timpul ocolind  gardul de fier forjat care strângea toată verdeta aceea ca într-un inel.


La orele dimineții era încă rece și frigul o strângea tare în spate. Noroc că la ieșire din casă apucase din cuierul de lângă ușă șalul mare din lâna cu franjuri lungi,  pe care și-l mai punea uneori pe umeri in  serile in care  stătea în balcon și privea la stele. Îi apucă marginile cu amândouă mâinile, îl întinse bine apoi isi înfășură  cu el bratele putin mai jos de umeri  așa fel încât colțul din spate să-i acopere șalele apoi se așeză. 

Rămasă  singură pe bancă, în câteva minute și-ar fi spart gândurile în fire mai mici decât nisipul apoi le-ar fi dat mării să le spele.
Băncile stiu poveștile oamenilor.  Fășii de lumina și întinderi de dor sau convulsii de ură înăbușite în sângele clocotit ale unor suflete cu pas grăbit zac in bucatille acelea  de piatra  își vor plimba tacerile de la un om la altul până ce vântul și ploile le vor albi.
 Trebuia să se miște, să plece de acolo, dar banca parcă o prinsese cu brațele ei și ramuri lungi din piatra rece îi înconjurau picioarele urcând ca niste șerpi pe talie, apoi pe toată lungimea mâinilor până la umeri.
O toropeală nefireasca o cuprinse și  în lupta aceea cu ea însăși înainte de abandonul total, un icnet  curmat de un oftat scurt și apăsat îi strivi glasul. Sunetul ăsta devenise de un timp steagul ei alb pe care-l flutura când se simțea învinsă.
-  Oful ăsta e pentru ziua de ieri, cea de astăzi sau cea de mâine?
Ana sări drept în picioare si fară să-și dea seama se răsuci pe călcâie ca un soldat, pana se  trezi față în față cu o femeie tânără care stătea pe bancă în dreapta locului în care stătuse ea până atunci. Buzele ei subțiri lăsau să se zărească două șiraguri de dinți într-o gură întredeschisă,  încremenită într-o rostire neterminată a unui cuvânt.
Părea să fie un zâmbet puțin forțat, ca acelea din fotografiile dintr-un album de familie unde fotograful găsește întotdeauna zâmbetul cuvenit momentului.
Cu mâinile adunate în poala rochiei din șifon alb imaculat și bretele subțiri care-i dezgoleau umerii de culoarea laptelui, decorați cu șuvițe răsucite de păr auriu, tânăra din fața ei nu avea nimic boem, mai degrabă părea decupată dintr-o pictură de Botticelli.
Ochii ei albaștri cu o privire pierdută, sau fața nefiresc de palidă, pârul blond lăsat să curgă în voie pe umeri  o intrigau și o fascinau în același timp pe Ana care nu-și putea lua ochii de la ea și nici nu știa ce să facă. Putea să plece fara niciun cuvant,  sau să stea și să-i răspundă.
 Curiozitatea învinge întotdeauna și misterele sunt o provocare pentru fiecare om. Fie că știa asta sau nu, Ana se așeză la loc pe bancă, în stânga tinerei, întoarse capul că să nu-i întâlnească privirea și  dădu drumul cuvintelor.
-    Nimic grav, mici necazuri omenești...
-    Toate necazurile omenești sunt grave și toți ducem în spate saci cu dureri, regrete și păcate. Depinde doar de noi cum și când ne eliberăm de ele, iar cine spune că e fară de păcat, nu are conștiință. Păcatele sunt pietre grele și uneori cei mai slabi le rostogolesc în drumul altora.
Nu se aștepta la răspunsul ăsta. Fata  e prea tânără ca să cunoască tainele vieții își spuse în gând, ferindu-și încă privirea. Parcă-mi recită o poezie pregătită de acasă. Ori e vreo nebună care doarme aici în parc, ori e vreo copilă fugită de acasă. Sărmana de ea!
-Te-am speriat? Și fară să aștepte răspunsul tânăra își înalță ochii în sus, puse mâinile streașină la ochi deși la ora aia abia se luminase bine,  apoi își fixa privirea într-un punct numai de ea văzut.,
Ai privit vreodată cum se înalta un lampion? În timp ce urcă ochii noștri îi văd luminita pâlpâind, iar când vântul îl duce departe, chiar daca nu mai zărești flacăra aceea mică, speri ca incă e acolo și aleargă către veșnicia ei. Pe toți ne așteaptă aceeași veșnicie, la sfârșit o vom împarți în felii egale. Doar biletul de intrare are alt preț pentru fiecare muritor.
Vocea ei nu mai era cea de dinainte, fiecare sunet acum semăna cu o ciupitura cu arcușul pe corzile unui Stradivarius.

 Prea multe necunoscute pentru mine! Nu-mi pasă acum de lampioane și vânturi deșirate, se gandi Ana hotărâtă -și ia câinele și plece spre casă cât mai repede. Nu avea chef despice firul în patru pe probleme existențiale, in zori de zi pe o bancă cu o necunoscută. Nu-i trebuiau explicații si nici nu avea timp de momentul filosofic al unei fete care vânează luminițe pe cer. Se ridica, își netezi fusta cu o mana în timp ce cu cealaltă încercă -și așeze salul pe uneri. Mai trebuia doar -și găsească vocea de rămas bun cu care -i ofere un salut de complezenta  ciudatei cu par blond, apoi plece. Și mai ales s-o uite!

 - Mi a făcut placere! dar nu apuca și duca minciuna până la capăt pentru în următoarea clipa o zări pe Elsa alergând către ea.  Stai, fetiță!

Asa se intampla de obicei, unele cuvinte vin cand e deja prea tariu. Cu urmatorul salt, toate cele șaizeci de kilograme ale Elsei au împins-o cu putere înapoi pe bancă. Fară lesă era imposibil de controlat și Anei nu-i mai rămănea decât nu i se mai împotrivească blănoasei care o tinea strans cu labele din față și o lingea fericita pe nas. În zbaterea regăsirii stăpânei o unghie de la labuta stangă i se agățase de ochiurile împletite ale șalului care-si lua zborul de pe umerii Anei. Stai o secunda, Elsa!

 Cum convingi un câine fericit stea locului? De cate ori se apleca Ana sa-i elibere gheara și -și recupereze șalul, Elsa înțelegea joaca de-a prinsa în doi e mai frumoasă și își anunță următoarele runde de alergare în jurul băncii printr-un lătrat scurt. 

-E cățelul tău?  Câtă bucurie e pe ea că te vede, și ce  mult te iubește!
Clopoțelul unei voci bucuroase trăda sufletul de copil din trupul acela de înger cu ochii de cristal.
 Te iubește așa cum tu nu ai să o poți iubi niciodată...
Ana ridică capul uimită de sub banca de unde încerca cu disperare să-și recupereze șalul aproape destrămat și își fixa ochii în privirea fetei, ca și cum în momentul acela ar fi avut revelația vieții ei.

 E clar, femeia asta are ceva cu mine. Se aseaza aici și din câteva priviri crede că mă cunoaște și mă judecă că n-as fi în stare să-mi iubesc câinele așa cum merită.   Șalul strâns si facut ghem intre timp  era frământat  printre degete ca un bot de cocă in mainile brutarului.
Puține lucruri reușeau să o scoată din calmul ei și fata blondă reușise   printr-o propoziție să-și irite partenera de discuție.  Nici nu făcuseră cunoștință și deja o urmă de antipatie prevestea finalul  întâlnirii.
 -Dacă te întreb acum de ce o iubești pe Elsa, ai să te înflăcărezi povestind cât de minunată este.  Si ca fidelitatea ei iți vine mănușa mai ales atunci când toți ceilalți de dezamăgesc.
 Firește că ai un milion de motive să o adori, însă ea nu are nevoie de motive ca să te iubească.
Câinele iubește, pur și simplu, pe când omul crede că fidelitatea și iubirea celorlalți i se cuvin.
 Toți vrem să primim cu găleata ceea ce ne dorim  și să dam  inapoi cu paharul. Asta e măsura trocului necinstit cu care ne vindem sufletul.    

  Sinceritatea unora vine uneori peste noi ca o pătură moale și caldă sub care ne simțim în siguranță, alteori înțeapă precum ciulinii care se lipesc de picioare pe drumurile sterpe ale neimplinirii prin care ne plimbăm orgoliile.
 -Hai Elsa să mergem! Vocea asta pițigăiată nu și o mai auzise niciodată și i se părea penibil de hilara. Parca cineva și ar fi plimbat degetele pe clapele unui pian dezacordat.  Tonul sunetelor mult prea înalte veneau dintr o minte zgâriată de adevărurile albastre rostite mai devreme.  
Ghemuită la picioarele stăpânei, Elsa se uită o clipă la Ana apoi își băgă capul înapoi în blana deasă. Era momentul ei de liniște și nu-i păsa nici de zornăitul metalic al lesei, nici de vocea sugrumată a stăpânei.




FORUMUL PRIETENII NECUVANTATOARELOR