Soarele e si al lor!

,, Natura acest paradis regasit din care vrem neaparat sa ne autoalungam ‘’ spunea Vasile Ghica.

Natura e viata , spunem noi . Atunci … daca noi cu buna stiinta distrugem tot ce natura ne ofera, e de la sine inteles ca distrugem viata. Ni s-a intiparit in minte ideea ca ni se cuvine totul, cer, pamant, soare si apa sunt ale noastre, ne apartin si avem dreptul de a zdrobi cu piciorul, sau poate cu nepasarea noastra sansa copiilor, ai nepotilor nostri tot ceea ce noua ne bucura sufletul si privirea.

Pe ele le-am intalnit in Gradina Botanica. A fost una din acele intamplari fericite care unui om ai poate schimba viata. Le-am zarit pe o piatra unde-si incalzeau la soare carapacea.

M-am apropiat incet, incet de ele, manata doar de gandul de a prinde un cadru bun, cand…. aud o voce…

-Hai vino mai aproape, imi spune vocea, vino sa-ti fac cunostinta cu surorile mele. Suntem cinci, trei surori si doi frati. Noi fetele am facut o baie si acum ne facem siesta, baietii inca se mai balacesc, se joaca de doua ore cu o frunza si pana nu obosesc nu vin acasa. Vrei sa-i strig ca sa-i cunosti si pe ei?

-Nu, nu, nu.. nu-i striga, ma balbai eu… Imi ridic privirea si… putin mai departe de piatra vad inca doua broscute inotand.

-I-ai zarit? Aud din nou vocea… Fara sa pot scoate un cuvant, am dat din cap afirmativ. Imaginatia imi joaca feste, ma gandeam eu. Doar nu pot sa cred una ca asta, o fi soarele de vina, mai bine sa gasesc o banca la umbra ca mai am multe de vazut si daca am inceput sa dau din cap si sa vorbesc singura, am sa plec de aici tinandu-ma de mana cu Peter Pan, iar pe Mawgli o sa-l scot din rucsac acasa.

-Stai, doar nu fugi tocmai acum cand in sfarsit cineva ne asculta si pe noi! Am mai incercat sa le spunem si altor oameni povestea noastra, insa nici unul nu a vrut sa ne asculte, toti ne-au privit apoi au plecat. Hai sa-ti spun despre mama noastra. Eu am cunoscut-o insa surorile si fratii mei erau mici cand ea a murit. S-a imbolnavit cand locuiam dincolo..

- Dincolo? Unde dincolo? intreb eu

- Am avut o alta casa inainte de a ne muta aici, nu-ti pot spune locul exact dar era o apa mare, care nu avea culoarea asta, era murdara, plina de gunoaie ….

Adevarul, este dincolo de aceasta poveste mai mult sau mai putin imaginara. Cred ca daca fiecare am fi in stare sa ne oprim un minut in loc atunci cand privim o pasare, un fluture, o floare, poate ca le-am si intelege fara prea multe cuvinte povestea.

Natura nu e trofeul nostru, nu sunt numai fotografiile cu care ne umplem albumul, natura este viata, viata pe care niciun aparat foto nu o poate surprinde cu adevarat. Poate ca inca nu e prea tarziu pentru noi, pentru Planeta Pamant, pentru generatiile viitoare, sa incercam sa deschidem larg ochii , nu pentru a privi, ci pentru a VEDEA CU OCHII, MINTEA si SUFLETUL ceea ce ne inconjoara. Nu e destul sa cadem pe ganduri o clipa atunci cand vedem ceva ce ne atrage atentia, important e sa constientizam ca fiecare copac taiat, fiecare peisaj trist, e o rana pe trupul Planetei care poate fi ingrijita si vindecata doar prin dragostea si respectul nostru pentru tot ceea ce e viu. Inca avem sansa sa fim cu adevarat o familie mare si sa traim in armonie cu natura fara a i ne importrivi, fara a o distruge in mod constient sau nu. Depinde de noi cat de atenti suntem la povestile pe care ni le spun copacii si frunzele lor, pasarile, florile, ce traiesc fara a ne reprosa nimic noua celor care incercam sa schimbam dupa nevoile noastre ceea ce ar trebui pastrat asa cum Natura le-a lasat, curate, pure si vii. Nu e inca tarziu sa ne schimbam mentalitatea cu care ne-am obisnuit , aceea ca suntem stapani peste tot si toate, pentru ca e posibil ca Natura sa ne contazica. Si nu e atat de greu sa incepem shimbarea, sa inlocuim ceea ce e rau in gandirea si in fapta noastra, incepand cu un gest care pare marunt pentru noi, dar care poate salva natura.

Nu e o lozinca ,,sa plantam fiecare un copac’’ ci o datorie de onoare fata de noi si de generatiile care urmeaza. E un gest normal, de respect, de bun simt, e un gest omenesc. Si daca totusi nu ne gandim la natura, la ceea ce lasam in urma noastra, sa ne gandim ca cei pe care-i iubim si-i ocrotim, copiii si nepotii nostri, e posibil sa-si traiasca viata intr-un desert si ca verdele va fi culoarea in care-si vor zugravi peretii casei in amintirea verdelui pe care parintii si bunicii lor l-au distrus prin nepasare si egoism. Poate totusi se vor consola ca le-am lasat o mostenire pretioasa, albumele cu fotografii ale unor locuri, pasari, copaci pe care i-am fotografiat vii, respirand. Poate vor fi multumiti ca totusi noi am apucat sa vedem si sa traim ceea ce pentru ei sunt doar imagini.

Oameni buni, daca vreti imagini, dati-i cu zoom-maxim cand aveti aparatele foto in mana, insa daca vreti o realitate haideti de azi sa incepem sa facem ceva, pentru ca nu e greu daca avem vointa si destula minte incat sa stim ce pierdem si ce castigam.