Nu mă așteptam să o primesc și nu mică mi-a fost uimirea când poștărița mi-a adus cartea la ușă, ambalată într un plic cu adresa expeditorului pe spate, Editura Minela, București. După ce am deschis plicul, am răsfoit-o, am mirosit-o ca pe cel mai scump parfum, parfumul de cerneală abia uscată pe ea și am alintat-o ca pe un copil așteptat mult timp. Coperta lucioasă și foile care se dezmierdau sub atingerea degetului meu m-au făcut să strâng cartea la piept, gestul firesc al așteptării împlinite.
Știam de ceva vreme de proiectul ăsta lăsat să se coacă bine în sertar, mi-a spus Valeriu Barbu într-o zi când eu o țineam pe a mea, că dorul de tara nu există, că se confunda adesea cu dorul de cei dragi lăsați acasă. Îi știam tonul glumeț și mă așteptam la un răspuns în stilul lui, însă de data asta cuvintele lui scrise cu patima și durerea omului bolnav de dor au trecut dincolo de tastatură și m-au făcut să pricep că pământul e la fel de scump precum chipul mamei, că acasă e doar unul, e locul în care sufletul își găsește pacea și împlinirea.
Am citit pe nerăsuflate până în momentul în care Virgiliu își cară bolovanii în brațe, îi căra ca pe un lucru viu dar bolnav și suferind. De capitolul ăsta nu am putut să trec în acea seară, durerea cu care a fost scris m-a făcut să las cartea din mână și să privesc în gol intrebandu-mă dacă ficțiunea poate îmbrăca un miez de adevăr,încât să te facă să nu mai simți bariera dintre cele două noțiuni.
Cred că diferența dintre o carte pe care o citești astăzi și o uiți mâine o face tonul cu care e scrisa. De ceea unele cărți ne rămân în suflet și minte mulți ani după le citim, dincolo de acțiune, de detalii, se simte sufletul și pasiunea cu care a fost scrisă. Mulți au scris in ultima vreme, sau au încercat să scrie despre țăranul român, însă până acum din tot ce am citit nicio carte nu m-a zguduit cum a făcut-o asta. Poate pentru că mulți alții nu au înțeles că dorul nu poate fi simulat și nici descris în cuvinte frumoase. În Bă, țărane! te arde dorul cu care este scrisă cartea. Dintre toate sentimentele omeneșți, pe o scena oricât talent ai avea, nu poți mima dorul de ceva sau cineva. Dorul se simte și Bă, țărane! e mai presus de toate un strigăt de dor, un țipăt surd iscat din durerea îndepărtării de casa natală, de sat și oamenii dragi, față de condiția satului de astăzi, părăsit și lăsat în paragină.
Bă, tarane! a strigat Barbu pe coperta cărții și nu a făcut o cu disprețul cu care suntem obișnuiți noi astăzi. Valeriu a redat cuvântului țăran demnitatea avuta altădată, a scos taranul de azi din ocară și l-a tranformat într-un dulce alint. Despre Bă, țărâne! nu poți să spui că ți-a plăcut. Cartea asta doare și te mângâie deopotrivă. Dacă o scria altcineva aș fi spus că fabulează, că nimeni nu poate strânge în suflet atâta dor de casă, însă îl cunosc pe Valeriu și doar el poate să scrie îmbrăcat în cea mai frumoasă haină a nebuniei, asemenea personajului principal, Virgil nebunul cum îi spun oamenii locului. El l-a croit pe Virgiliu după tiparul țăranului autentic care-și iubește pământul mai presus de orice, încât își cară bolovanii în brațe și își dă toată averea strânsă în Italia că să reînvie satul pe care l-a părăsit cu ani în urmă.
Pe Val îl cunosc de vreo zece ani buni și-l știu ca pe încăpăținatul fară leac, pe imimosul care vrea și poate să schimbe multe. În timp l-am descoperit pe omul Valeriu, uneori țepos ca un arici, alteori dulce, mereu cu replica la el rostită în cuvinte răsucite și împletite care te năucesc, de te întrebi ce-o fi vrut să spună de fapt.
Se împlinesc șapte ani de când Radio Vocativ s-a născut, vinovatul pentru lucrul ăsta frumos fiind tot Valeriu. Se anunță petrecere, îmbrățișări pe bune, topăiala, muzică și poezie și un tort aniversar în care chiar de pe acum știu ce dorință își va pune Valeriu. El este singurul nebun din lume, care nu visează să-și cumpere vilă cu piscină și casă cu cinci etaje. Bă, țărane! nu e doar o carte, e un vis încă neîmplinit al lui, un petic de pământ cumpărat la țară pe care să-și construiască o casă, să pună vie, pomi, să aibă în bătătură animale și pasări. Țăranul din el nu-l lasă să mai umble prin lume, îl cheamă acasă, aici, unde așa cum spune el, doar crucile celor dragi îl mai așteaptă.
Pentru cei care sunt acum plecați și au un acasă la care își doresc să se întoarcă acolo unde le sunt rădăcinile, cartea lui Barbu e ca o doina care se tânguie la ureche, care te înfioară și te alina, un cântec de leagăn șoptit din depărtări de glasul mamei plecate de mult, e lacrima și speranță din urma a oricărui călător care-si poartă țăranul român în inima.
https://www.minela.ro/produs/ba-tarane-roman-de-valeriu-barbu/
Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.
RăspundețiȘtergere