Sunt încă sub șocul lecturii și nu exagerez cu nimic spunând asta, într-adevăr fiecare cuvânt a lovit în ochii și în mintea mea, iar groaza mi-a fost împinsă dincolo de limitele firescului. Primele zile după ce am terminat de citit cartea m-am simțit bolnavă la propriu, iar de ieri încep ușor să-mi revin, dar cred că mă așteaptă o covalescenta lungă în care am să stau departe de orice scriere atât de cutremurătoare.
Nu sunt o diabetică dependentă de lecturile dulci și finaluri cu happy end, însă nu credeam că o carte îmi poate zdruncina într-atât simțurile. Acum, când am ajuns la finalul cărții, nu pot să nu mă întreb de unde vine apetitul autoarei de a scrie atât de plumbuit, atât de meditativ și apăsător, mai ales că o cunosc ca pe o persoană simplă, profundă și sensibilă, o visătoare care-și descătușează imaginația în poezie într-un mod personal și unic.
Aș fi putut accepta mult mai simplu derapajele unul alienat mintal dacă ar fi fost expuse într-un eseu de specialitate a psihopatologiei, un studiu clinic de caz al unui psihopat sexual, care să vină în întărirea teoriilor despre agresivitate expuse de Freud. Totuși subiectul romanului atât de violent infatisat mi-a indus un sentiment de groază, un posibil mod de apărare în fața adevărului că normalitatea e impusă ca regulă a societății, și doar latura morală a fiecăruia și conștiința pot apăra omul să nu se transorme într-o fiară însetată de sânge.
Dincolo de subiectul foarte greu de digerat, la unele fragmente am exclamat de uimire. M-au surprins puterea de descriere fantastică și modul în care s-a jucat cu imaginile, pornind de la cadre largi, panoramice ca apoi cadrul să se restrângă și să se focuseze pe detaliul semnificativ, prelucrandu-l până la miez, creând senzația de relatare veridică. Cu puțină imaginație aș putea să compar lectura cu un film în 3D vizionat într-o sală de cinematograf. Tocmai toate aceste tehnici perfect mânuite de scriitoare transferă toate sentimentele și trăirile personajelor asupra cititorului și fac lectura grea ca o povară, o lectură care te epuizează de energie și te lasă extenuat fizic și psihic.
Stilul relatării faptelor nu respecta un tipar, Mariana Cornea deschide în mod spontan uși care te împing într-un hațiș de trăiri, într-o realitate sinuoasă, în care faci cunoștință cu personaje noi cărora trebuie să le intuieșți rolul până în momentul în care le e dezvăluită realitatea. Alte capitole iți atunca în față direct deznodământul scenei ca tu, cititorul, mergând pe firul textului să faci legătura prin deducție cu rolul fiecărui nou-venit în poveste.
Unele fragmente parcă le-am parcurs într-o cameră obscură, ca apoi într-o clipă, în următoarea pagină să mă orbească albul camerei de spital din care curg râuri de sânge și moarte. Albul și roșu colorează un tablou sumbru pictat în nuanțe de gri, iar sunete grele de lanțuri aplifica starea de groază și neputință indusă de un spectacol grotesc în care moartea pândește și atacă. E clar că toți cei care au citit cartea își pun întrebări și sunt curioși dacă există adevăr în carte sau dacă e doar ficțiune pe care s-a construit o intrigă ca în oricare alt roman psihologic.
În mod sigur scopul cărții a fost atins, poate că o clipă fiecare dintre noi ne-am autoevaluat mai ales că pasaje întregi autoarea insistă pe reflecția morală, pe condiția umană, pe conceptul binelui și al răului, a dualității care există în fiecare dintre noi, cartea fiind un amestec de analiză psihologică a individului, o observație brută a comportamentului uman, a luptei dintre forțele biologice și superego-lui freudian.
Cât un urlet este un roman psihologic impregnat de istorie, cu pasaje întregi dedicate descrierei Romei, care-și poartă istoria în pietrele ei zugrăvite într-o lumină opacă, o nonculoare care sporește senzația de straniu, iar metaforele cu care îmbracă adâncurile întunecate ale sufletului desăvârșesc descrierea lumii lăuntrice a personajelor.
După primele trei capitole când simțeam cum mă trec fiorii și mă înconjoară teama, prima senzație a fost că toate cuvintele acelea sângerează. Fiecare capitol parcurs a fost cu pas de melc, citit și recitit, cu spaimă, revoltă, durere și doar curiozitatea m-a făcut să nu abandonez lectura. M-am oprit de foarte multe ori trăgând aer în piept și chiar dacă ferestrele erau luminate, am simțit nevoia să le deschid, să fac mai mult loc soarelui că să intre în cameră.
Romanul ar trebui să vină precum unele emisiuni tv, cu atenționare clară de tsunami de emoții, pictate pe întunericul unor oameni de lângă noi la care normalitea e sinonimă cu dezechilibrul și instabilitatea mentală. Aș compara cartea cu un vis de noapte zbuciumat în care nu știi dacă alergi după cineva sau acel cineva te vânează și în momentul în care dimineața iți readuce calmul deja eșți obosit și te întrebi cât a fost realitate și cât vis.
Conștientă de impactul pe care îl poate avea cartea, Mariana Cornea avertizează cititorul încă de la prima pagina a cărții. Și totuși nu e suficient, curiozitatea învinge întotdeauna, poate că ăsta e scopul acelor prime cuvinte care cuprind esența cărții pe care nu eșți pregătit să o citeșți însă o vei face. Suprinzatoare sunt pasejele în care autoarea se adresează direct cititorului, vocea ei apărând sporadic ca narator, cât să puncteze strict o idee și sunt singurele intervenții din carte care mai îndulcesc puțîn tonul, făcând-o mai umană, mai apropiată de realitatea acceptată.
Felicitări, Marianei Cornea pentru abilitatea de a crea emoție, suspans și mai ales pentru reușita de a aduce cititorul într-o stare de introspecție, de cuget asupra lucrurilor, faptelor și oamenilor cu vocație de cameleon care pândesc și atacă de sub umbra statutului croit cu grijă în timp.
Dacă aș reciti cartea și cu ce m-a îmbogățit lectura sunt doar întrebari venite de nicăieri la care încă nu am răspuns deoarece cartea asta doare și-ți plânge în mană la fiecare cuvânt citit. Stiu că în timp emoțiile se vor estompa și-mi va fi mult mai simplu să o recitesc, însă până atunci îmi las sufletul să se liniștească.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu