-Iar carpe? îi bubui în spate glasul soțului ei răsărit acasă cu mult înainte de ora la care-l așteptă de obicei.
Ana țâșni speriată de pe taburetul de lemn atât de iute încât scaunul se înclină o clipă apoi cazu pe podea.
-E doar o fustă a unei vecine, mi–a adus-o ca să-i trag un tighel la poale că s-a desfăcut puțin! Glasul nu o mai asculta și fiecare sunet se pierdea intr-un decrescendo mai chinuit decât al unui om gata să-și dea duhul.
-Tu nu ești croitoreasa blocului, a cartierului, a tuturor proastelor care nu stiu să-și prindă poalele cu un ac. Soția mea nu e croitoreasă și nu e mare știință să bagi ața în ac și să-ți cosi un nasture! De aia mă duc și mă spetesc zilnic la munca, că tu să faci pe sluga altora? Roșu la fata de nervi în furia lui, Dan smulse fusta prinsă încă de acul cu ață al mașinii de cusut și își șterse picioarele pe ea cu dispreț.
Poftim fusta! Acum dai-o proastei gata călcată. Îi spui că i-am calcat-o eu, special pentru ea și data viitoare să-ți dea tot ce are în dulap!
-Dacă nu e mare lucru să coși un nasture, poftim! Ana nici nu-și dădu seama când se repezi la dulapul de lângă pat și dintr-o smucire trase o cămașă de pe umeraș și se înfipse cu ea în fata lui. Viteza de reacție a lui Dan nu-i salva cămașa preferată din dinții Anei care în delirul ei apucă un nasture cu dinții din fată apoi îl mută spre canini molfaindu-l ca pe o acadea până când firavul năsturel se sparse în bucăți.
Poftim, carpa ta! îi spuse calmă ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat și îi întinse cămașa mototolită în timp ce scuipa în palmă resturile nasturelui.
Până astăzi nu știa că ochii lui când se îngustează din albastru lor țâșnesc nori gri care aduc furtună, vijelie și tunete sângerii. Norii aceia asprii de culoarea pământului secătuit nu stiu să plângă și înghit seninul doar pentru ca soarele să încapă numai sub umbra lor.
Astăzi în vuiet neîncetat, glasul ascuțit al câinelui care am fost odată a aruncat în văzduh urlet de lup flamand de aerul libertății. Timp de câteva clipe picioarele m-au purtat pe câmpii însorite, apoi drumul s-a îngustat către scorburi doar de mine știute iar ghearele au săpat vizuini adânci în care să mă ascund și să-mi ling rănile.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu