Sunt sigură că în altă viață am fost câine! Doar simțurile și reflexele moștenite mă poartă mai departe în viața asta seacă și-mi îndreaptă pașîi către cimitirul în care fericirea mea e îngropată.
De patruzeci și cinci de ani am primit suflarea lui Dumnezeu în trup și suflet de femeie. Mi-a îngăduit să fiu soție și mi-a dat timp o viață întreagă să fiu mamă care-și jelește copilul. Nu-i înțeleg planul cu mine și nici nu pot să mă opun Divinitățîi, pentru că stiu sfârșitul de pe acum . Chiar dacă mă împotrivesc, e destinul unui războinic care se ridică împotriva acelui rege măreț, dar moare rănit, înecat în propria-i condiție de soldat supus, întotdeauna pregătit de sacrificiu.
Dumnezeu nu greșește niciodată, atât mi-a rămas să cred. Când am să-mi dau seama ce destin mi-a încredințat, am să merg până la capăt că un câine bun și de ispravă care am fost cândva.
În unele zile aș trece cu bucurie în partea cealaltă, unde învăluită în lumina, mă așteaptă fetiță mea, însă aici îl am pe Dan, soțul meu. Simt că sunt ombilical legată de el și doar prezenta lui mă ajută să respir. Eu nu pot să trăiesc fără cei pe care îi iubesc, iar el și-a acceptat soarta de Alfa bolnav și rătăcit , pierdut în drumul către haita lui.
La ora două și treizeci de minute dimineața, gândurile mele au depășit viteza legală sfidând semaforul de la intersecția sufletului și a mințîi și gonesc haotic dincolo de calea de siguranță a luciditățîi. E atât de tărziu și eu încă nu știu să iubesc necondiționat absența omului meu!
Singură, într-o altă dimineața însingurată respir din inerție într un corp chircit de frici fară nume. Doar simțurile mă țîn suficient de vie încât să adulmec cu înfrigurare prezența lui în fața ușîi de la intrare. Două minute cumplit de lungi în care mi-am auzit numai respirația și râsul mefistofelic al ceasului care-mi numără secundele de nebunie. Zorii alienării îmi însângerează ochii și-mi lungesc colțîi cu care rod lesa neputinței.
Cu urechile ciulite și nasul în vânt aștept credincioasă clipa în care voi auzi cheia în broască rasucindu-se de două ori și urmele pașilor mincinoși indreptandu-se către patul în care stau cocoțată pe un teanc de perne pe care-mi vine să le sfâșîi cu dințîi. Poate după ce-l voi avea lângă mine, am să mârâi cu gura închisă, și la adăpostul întunericului voi scurma prin toate buzunarele lui după mirosul trădării.
Am învățat să aștept, dar timpul sapă maluri adânci prin care amintirile curg în șuvoaie opărite sfartecandu-mi mintea. Sufletul urlă că o bestie rănită, iar inima vrea să se lepede de sânge și să-l scuipe scârbită din trup. Și totuși stiu să aștept! Însă nu mai am loc pentru alte plecări.
Faldurile perdelei complotează cu întunericul când deschid scena însângerată unde un actor orb aleargă haotic cu mâinile ridicate iar degetele lungi și vinețîi dezlipesc în fiecare clipă câte o stea de pe cer, le aruncă pe podea și cu talpa pantofului le zdrobește până pocnesc în mii de dâre de lumină roșiatică.
Acum îl văd, da, e acolo, trântit la picioarele orbului, un câine cu blana strălucindu-i de iluzii albe, adună steluțele și le îngroapă sub pântec, apoi răscolește cu botul și se tăvălește printr o zvâcnire demonică în urmele bălților de lumină moartă de pe lemnul dușumelei.
Dintr-o singura mișcare Ana se întoarse cu spatele la fereastră și cu amândouă mâinile își prinse genunchii ridicați la piept. Ochii îi căutau un punct de sprijin al mințîi. Dintr o ramă, pe peretele din fața ei o priveau doi ochi. Le știa seninul că cerul zilei de iunie în care s-a născut.
-Mamă! Mamă! Îi auzea chemarea. Glasul copilei ei se pierdea pe lângă urechi. Ar fi vrut să l prindă în palme și să-l țînă cu ea pentru totdeauna. Dar nu poți prinde vântul în pumni, iar sunetele se topeau că niste baloane de săpun.
Cioburi din inimă se aud cazând pe podea. Nimicul picura prin vene netezind furiile și spasmele unui trup ciobit de atâtea amintiri care îi crestau fiecare celulă.
Furtuna era aproape.
Ridicată în capul oaselor la capătul patului, dădu cu ochii de icoană . Cu privirea tintă, se aplecă, ridică un papuc și-l aruncă drept în bucata de lemn pictată. Dumnezeu Tatăl, cu toiagul în mană și Fiul, alături de crucea mare de lemn, se uitau la ea cu îngăduință. O clipă dură până când al doilea papuc nimeri cuiul și icoana cu firele de busuioc de lângă ea ajunseră pe jos.
Că o fiara flamanda care-și apuca prada, Ana apucă icoana și țînând-o drept în fața ochilor ei răcni.
-De ce nu m-ai luat pe mine? La ce ți-a trebuit copila mea? TU, cel Mare și Bun, spune-mi cu ce ți-am greșit de m-ai pedepsit în felul ăsta?
-De astăzi mă lepăd de Tine! Nu te mai vreau în casa mea și în viața mea! Inima îmi este ocupată de copila mea frumoasă, nu mai am loc pentru Tine! Nu mai am credință, nu vreau și nu pot să cred într-un Dumnezeu crâncen care culege flori de la mame că să-și împodobească cerul cu ele. Spune- mi Tu, cum să trăiesc fară copilul meu? Iar Tu...mi-ai dat Crucea ta atât de grea să o port toată viața în spate! Ia și de aici! Cu o svâcnitură a mâinii drepte Ana își smulse lanțisorul cu cruciuliță de la gât. Cu icoana într-o măna și lanțul în cealaltă sări peste pat și deschise fereastra. Scoase întăi pumnul și eliberă lănțișorul cu cruce , apoi se aplecă și aruncă iconița. Se sprijini cu o mână de pat, trecu prin fața lui și cu mâinile tremurând apucă tabloul de pe perete și-l strânse la piept.
-Fetița mea dulce! Chipul înrămat prinse culoare. Sub primele raze ale diminețîi, Ana o privea că atunci când a văzut o întâia oară. Ochii aceia albaștri.. Și ar fi dat viața într o clipă, numai să-i mai poată săruta încă o dată.
Buzele vinețîi ale unei mame pierdute, sărutau acum acum sticla rece a tabloului.
Întăi un ochi, apoi celălalt, apoi iar și iar...potop de sărutări se revărsau peste cel mai iubit chip din lume.. Luă tabloul în brațe, îl puse pe perna ei și-l înveli cu pledul până peste nas, că pe un copilaș.
Pe pulpa piciorului îi trecu o adiere caldă, apoi un nas rece și umed i se lipi de glezna dreaptă. Uitase de ea. Nu fusese nimic abstract și nici stoluri de închipuiri în unduirea de mai devreme a perdelei din fața ochilor ei plumbuiți.
-Tu erai? Vino aici! Își deschise brațele larg gata să primească toată iubirea câinelui. Când labele Elsei îi atinseră umerii, Ana își dezgoli pentru o clipa trupul de toate neliniștile. În acea îmbrățișare Elsa topea inima Anei făcând-o să bata din nou, dar într-,o alta poveste fără prințese și final fericit. Cuvinte spuse demult spuse de Dan îi răsunau în urechi: căinii vindeca suflete.
În timp ce curba trupului ei își caută locul în pat lângă tabloul învelit, în broasca ușîi se răsucea cheia unui tată la fel de trist și al unui soț rătăcit pe drumurile sterpe ale pierzaniei.
-Și totuși am învățat să aștept, gândi Ana o secundă.
La picioarele patului, un câine alerga fericit printre amintirile zilelor însorite în care se juca alături de o fetiță blondă.
2
Televizorul din fața lui Dan se uita mirat la el cum a adormit tocmai acum când echipa lui preferată marca încă un gol. Și berea de pe măsuță de sticlă de lângă piciorul drept al fotoliului, lacrima că a rămas pe jumate nebăută. Alte trei sticle goale rădeau de cea rămasă nedesfăcută. La pauză, după al treilea gol, vocea lui Dan avea sunet de flașnetă. Trei goluri săriră că floricelele de porumb, unele după altele, din picioarele jucătorilor gălăteni până în minutul 32.
De la etajul opt al blocului, prin geamurile deschise larg, intra muzica victoriei. Stadionul Otelul răsuna precum Coloseumul odată. Mintea lui Dan era trează, dar ochii se încăpăținau să rămână închiși.
-Tati! Ce faci, dormi?
- Nu, dorm tati! Mă uit la meci! Îi batem de le sar fulgii. Este deja 3 la 0 pentru noi!
O văzuse pe Petra când a venit acasă. Copila îi sărise în brațe și l pupase pentru prăjitura frumos albalată pe care i-a cumpărat-o de la cofetărie. O văzuse și când fetița își schimbase bluza pătată toată de ciocolată.
- A fost delicioasă, îi spusese copila atunci, iar el i-a răspuns că ea este și mai delicioasă. Au râs amândoi, apoi el și-a luat berea din frigider și s-a așezat în fotoliu. Dar acum, când stătea în fata lui, îmbrăcâtă într-o rochiță de un galben pai, cu părul că aurul, lăsat despletit, era și mai frumoasă. Strălucea.
- Tati, acolo scrie un 3 și un 2. Petra se duse lângă televizor și își plimba un deget în coltul de sus al ecranului.
-Uite! Înseamnă că am castigat?
-Unde? Stai puțîn! Nu cred așa ceva? Când naiba a băgât Steaua două goluri?
Era clar, adormise puțîn! Mai bine, că nu a văzut fazele alea... că precis ar fi urlat de nervi! Mândria lui de gălățean, nu suporta așa ceva! Mestecă niste înjurături printre dinți, încet, incăt să nu-l audă fiica lui, apoi își luă sticla desfacută cu bere de pe masuță și o turnă pe gât. Lichidul cald nu părea să-l deranjeze.
- Da, tati, am castigat! Trei e mai mare decât doi, nu? Noi avem trei și ei doi, deci i-am bătut!
- Data viitoare când joacă Oțelul acasă te iau cu mine la meci! Ce spui, mergi cu tati?
- Pe stadion? Acolo unde sunt oameni mulți? Dar copiii au voie și ei să meargă? Credeam că doar voi, bărbațîi mergeți la meci! Da, firește că merg, tati!
- Orice om are voie să meargă pe stadion, Petra! Și copiii, dacă merg cu părințîi! Și-apoi tu acum nu mai eșți chiar așa ... un copil mic. Eșți chiar o domnișorică, îi spuse Dan cu admirație fiicei lui! La toamnă mergi la scoală în clasa întăi! Gata cu clasa pregătitoare. Te-ai pregătit destul, din septembrie ai să fii școlăriță! Ai crescut, ciresica mea dragă!
Când Petra începu să bată din palme, Dan se simțea că un dirijor al orchestrei, îndelung ovaționat de public, după un concert măreț.
-Tati? Putem să o luam și pe ea?
-Pe care ea? Pe maică-ta? Femeile nu se pricep la fotbal, iți spun eu!
-Pe ea, cățelușa mea, spuse Petra zâmbind mieluseste! Ochii fetiței așteptau un semn, doar o clipire măcar care să-i dea de înțeles că poate să-și convingă tatăl.
- Mi-ai promis! Anul trecut mi-ai spus așa: când mai creșți, că acum eșți prea mica! Puțîn mai devreme chiar tu ai zis că am crescut, că sunt o domnișorică! Împlinesc șapte ani, peste câteva zile! Azi suntem în 24. Își deschise palma dreaptă și cu cealaltă mână fetița începu să numere pe degete: 25, 26, 27, 28. -Pe 29 e ziua mea! Mai sunt cinci zile!
E deșteaptă că mine, își spuse în sinea lui Dan. Nici nu a intrat la scoală și se pricepe atât de bine!
-Nu-ți mai cer niciodată, nimic, nimic, dacă îmi iei acum un câine! O ea. O cățelușă! Stiu și cum o s-o cheme! Elsa! Elsa o să fie prietena mea, prințesa mea dragă! Tati, anul trecut mi-ai cumpărat un câine de pluș.
-Și nu este frumos? Ce dacă este de pluș? E câine! Nu asta ai vrut?
-Nu, tati! Vreau un câine adevărat, viu! Am să am grijă de el, adică de ea, am s-o spăl, s-o hrănesc, s-o plimb... Te rog mult!
-Un câine viu, zici! Unul din ăla care latră și face pipi pe covor?
-Da, da! Adică, nu, nu! Am să ies cu ea afară și n-o să facă mizerie în casă! Crede-mă! Te rog mult, mult! Eu am să mă ocup de ea, după ce vin de la scoală. O plimb, o perii, o spăl pe dinți...
-O speli pe dinți....
-Da, am văzut la televizor. Și căinii se spălă pe dinți că să nu facă carii și să le miroase gura urât. Ei nu pot să facă singuri asta și trebuiesc ajutați. Adică îi spălam noi...așa, cu periuța cum facem toți oamenii.
Dan nu mai știa ce să zică. Își dădea mereu cu mâna dreaptă smocul de păr rămas în vârful capului, când într-o parte, când în cealaltă. Nu-și putea imagina cum poți să speli un câine în gură cu o periuță de dinți. Nici la televizor nu văzuse vreodată așa ceva.
-Te rog, tati! Găsește-mi-o pe Elsa!
Ochii albaștri ai Petrei treceau prin Dan. Fetița într-o clipă își dădu seama că asta e șansa ei.
-Tati!
Cu o mișcare a mâinii, Dan o opri.
-Nu am zis da!
-Nu ai zis nici nu! Un zâmbet ștrengăresc înflori în coltul gurii copilei. Pentru ea tăcerea tatălui însemnă un da pe jumătate. Lupta nu era pierdută, ba dimpotrivă. Putea să obțînă o victorie astăzi, la fel că echipa de fotbal! Dacă-i mai ochea un punct slab, marca încă un punct și își învingea adversarul. Acum trebuia doar să aștepte, să anticipeze următoarea mișcare și să-și pregătească replica.
- Am să mă gândesc, spuse Dan în șoaptă că și când ar i-ar fi răspuns conștiinței lui de părinte iubitor. Promit că mă gândesc! Atât!
Victorie totală! Asta înțelese Petra din promisiunea lui Dan.
-Te iubesc, tati! Brațele plăpânde ale unei fetițe își îmbrățișau tatăl care număra la spate, pe degete, zilele rămase până când fiica lui împlinea 7 ani. 25, 26, 27, 28. 29
Cinci zile mai avea că să facă tot ce-i stătea în puțință și să i-o găsească pe Elsa!
3
Niciodată nu a înțeles de ce un om vrea să-și împartă locuința cu un câine. Mai ales la bloc. Câinele miroase, latră, face mizerie. Să tărăi de lesa un câine după tine prin parc și să-i strângi rahatul de pe trotuar nu e nicidecum o placere, își spuse în gând Dan. Daca se gândea un minut aduna o sută de motive ca să-i spună un Nu răspicat fiicei lui.
Și totuși, acum pășea cu o cutie în brațe pe ușa clinicii veterinare. Nu, nu e câinele meu! Să se descurce nevasta mea, că ea a pus asta în cârcă mea! Asta nu e câinele meu, își repeta în gând..
Pe holul lung, cu podele de lemn nu era țipenie de om. Doar vreo șase scaune stăteau aliniate de-a lungul peretelui de pe care îl priveau căini și pisici mâncând ceva din bolurile lor. Mai era și un program scris cu negru pe o hârtie alba prinsă la colturi cu scoci de perete.
Pe partea cealaltă era o ușa deschisă cu o alta foaie prinsă la fel pe care scria Doctor Neagu Florin. Dan mai făcu un pas și băgă capul pe ușa apoi se dădu repede înapoi. Din prag se vedea un birou cu mai multe harții împrăștiate pe el, un calculator, și o vază cu niste narcise galbene. Pe pereți aceiași căini păreau că- i zâmbesc.
- Ce pute aici!
- E de la sacii cu mâncare! Se auzi un glas.
De după ușă, o femeie îmbrăcată într un halat alb, cu părul strâns în coadă, îl pofti înăuntru. Dan și-ar fi ținut mâna la nas, dar nu putea din cauza cutiei.
-Aveți programare?
-Nu, nu am programare! Nici eu nu stiam ca am sa ajung pe aici, astazi! Dan era sincer. Sperase că o sa gaseasca un caine, pana la ora 16, iar cand omul pe care l a sunat de la munca i a adus cutia si a pus-o pe bancheta din față a masinii, ii dadu banii si dădu sa plece repede numai că omul insista sa lase cutia desfacută, sau sa dea cateva gauri in capac. Isi scoase cheia din contact si impinse cu putere de cateva ori in capacul de carton pană reusi să o găurească. După ce făcu cateva găuri, baga cheia in contact si plecă.
-Este o urgentă? Puteați să sunați macar. Rămâneți aici să văd dacă domnul doctor vă primește. Mai devreme se pregătea de plecare.
-Da! O urgentă, îi raspuse și îi arătă cutia din brațe.
-Haideți cu mine la domnul doctor! Femeia în halat ieși pe hol și i făcu semn cu capul să o urmeze. Ajunsa în fata unei uși, ciocani cu degetul repede de două ori, apoi fară să aștepte răspuns, deschise ușa.
Fară să răspundă la salutul sugrumat a lui Dan, doctorul luă cutia de carton și privi înăuntru.
- El este urgenta?
- Este o ea!
- Mulțumesc că mi-ați spus! Răspunse doctorul zâmbind. Ia să vedem ce avem noi aici! Doctorul își puse mănușile, scoase dintr o mișcare câinele și l puse pe o masa mare de inox.
- Micuța de ea! E pleoștită că o plăcintă de la atâta căldură! I-ați dat apa? Fară să mai aștepte răspunsul omului din fața lui umplu repede un bol cu apa și i-l puse în față.
- Îi este sete! În timp ce cățelul lipăia cu nesaț apa, el trecea cu mana dreapta prin blana lui, îi întoarse urechile, i se uita la ochi ,la dinți, apoi mâna îi cobora pe sira spinării, pe picioare, până la lăbuțe. Într un minut nu ramasase niciun loc necontrolat. Apoi lua cățelul în brațe și îl muta pe un cantar de bebeluș.
- Aveți 4, 600 kg de cățel sănătos! La opt- nouă săptămâni, ar fi trebuit să aibă maximum patru kg, dar ea este o corcitura drăguță de malamut cu husky. Daca o s-o hrăniți adecvat, într-un an poate să depășească patruzeci de kg. Să-i cumpărați un bol mai mare, ca să nu fie nevoie să i-l schimbați în fiecare lună. Luați unul pentru un câine adult. Și aveți grija la dinți! Pe la patru luni o să înceapă să roada tot ce i se pare bun. Undeva trebuie să și tocească dinții! Un picior de masă, un scaun, pantofii, papucii, toate sunt numai bune de ronțăit pentru o micuță ca ea. Nu refuză nici actele, buletinul, cardurile.... Am avut un client care i-a făcut pașaport câinelui ca să-l ia cu el în Anglia, dar când a ajuns acasă, nu mai avea el pașaportul, că i-l făcuse praf câinele... râse zgomotos doctorul.
- Locuiți la curte? Cainii astia au nevoie de spatiu, se joaca, alearga mult.
- Nu. Stau la bloc! In micro 19, la capătul troleului, la blocul acela turn din statie!
- Aha! Să vedeți distracție când o înceapă să urle! Când văzu ochii mari cât cepele ale lui Dan, doctorul se simți nevoit să-i explice:
- Rasa asta de căini nu prea latră, doar urlă! Mai ales noaptea...
- Urlă?
- Ca lupii, plusă doctorul cand vazu figura ingrozită a omului care statea de cealaltă parte a mesei. Asta nu mai era explicatie, erau doar cateva paie puse pe foc, meritate, după parerea doctorului. Un om care cumpară un caine ca pe un sac de cartofi, doar pentru un moft de moment, a mai vazut, insa acum ceva il irita. Clientul asta avea ceva nefiresc, un soi aparte de nepasare pentru fiinta pe care si a insusit-o si i se declară proprietar.
De când intrase în camera, Dan nu făcuse niciun pas. Parcă îi crescuseră rădăcini lângă masa de inox. Acum însă făcu doi pasi și se așeză pe scaunul de la biroul doctorului .Era prea mult pentru el. Bănuise că decizia de a lua un câine este o greșeală, dar acum îi venea să-și dea pumni în cap pentru cât de tâmpit a putut să fie! Oare ăla, nu-i primeste câinele înapoi? O clipă se gândi și la asta... dar ce fel de tată ar fi el daca azi, de ziua Petrei nu i-ar duce câinele pe care copila lui îl așteaptă de atâta vreme?
- Imediat, terminam! Îi facem deparazitarea, completăm actele și gata! Să nu-i faceti baie in seara asta! Puteti sa o spalati putin, dar atat! Iși băgă apoi degetul arătător într-un borcan cu un gel maro și-l dădu cățelului să-l lingăii n timp ce el se uita atent în ochii cățelușei!
Lui Dan i se întoarse stomacul pe dos.
- Suferă de heteroctomie! Nu-i nimic grav, dar are ochii diferiți, unul are irisul albastru, iar celalalt e doar pe jumătate albastru.
- Cum o cheamă? Cum o trecem în acte?
- Elsa!
- Elsa și mai cum? Dan nu pricepu întrebarea așa că decât să spună ce i venea actunci prin minte, mai bine tăcea.
- Cum vă cheamă pe Dvs? Numele de familie! Insista doctorul.
- Dan Manole!
- O s-o cheme ca pe mine?
- N-o s-o cheme Dan Manole! Stați liniștit! O să o trecem aici, Elsa și numele de familie, ca să se știe că dvs sunteți proprietarul. Aveți câine, aveți răspunderi!
În următoarele cinci minute Dan semnă carnetul și îi plati doctorului. Elsa era deja în brațele omului ei, abalată în cutie, gata de plecare.
-Luați cartea mea de vizita! O să vă trebuiască! Aveți nr meu de telefon acolo. Dacă e vreo problemă mă puteți suna zi sau noapte, nu contează, vin la dvs. Sper să nu fie nevoie! Am uitat sa vă spun: să nu-i dati cumva oase si ciocolată. Niciodata! Doar mancare pentru caini, umedă si uscată. Cand terminam , treceti pe la asistenta mea si va da ea.Dan, nu prea pricepea ce inseamna hrana umedă si uscată. Probabil doctorul voia sa i spuna ca poate să-i dea o ciorbă si un felul doi, asa cum manancă si el la masă. -Dacă totul merge bine, veniți peste patru luni cu ea la control și să-i tăiem unghiile. Apoi la un an îi facem cealaltă serie de vaccinuri!
- Am înțeles! Deci vin o data la șase luni, apoi o data pe an să- i facem ITP- ul.
- Da, da! ITP-ul! Revizia!...continuă doctorul răzând.
- Domnule Manole, să vă trăiască fetița și să vă bucurați de ea!
- Mulțumesc foarte mult! Astăzi împlinește șapte ani! Și-a dorit foarte mult un câine!
- Eu spuneam de cea mica din cutie! Deci, să înțeleg că ea vă fi jucăria unui copil de șapte ani? De ce nu mi-ați spus de la început? Unui copil de șapte ani i se oferă în dar un câine de pluș, nu un suflet! Și în niciun caz fetița nu va putea să aibă grija de ea. Să-i cumpărați un ham serios și s-o învățați câteva comenzi, macar cele de bază. Credeți-mă ce vă spun! Ăștia sunt căini blânzi, iubitori, jucăuși... dar sunt căini de sanie, învățați să alerge. E adorabilă, dar o să crească... mult! Asta este! De azi veți avea două fetițe! Diferența dintre ele e că una o să vă roadă și urechile.
După paloarea omului din fața lui, domnul doctor hotărî că vizita a luat sfârșit. Era clar că nu e deloc pregătit să aibă un câine și nici nu părea interesat să învețe ceva.
Nervii amandurora erau precum firele unui asrcus de vioara.
-Bine, Domnul Manole! Ne vedem la următorul ITP! Dar să vă spun ceva... să nu uitați ceea ce vă spun! Peste patru lui, cățelușa va fi cu vreo opt kg mai mare, iar dvs o să fiți alt om!
-Adică? Ce tot spune ciudatul asta? se gândi Dan.
-Adică, o s-o iubiți pe Ea, arata cu degetul spre cutie, așa cum vă iubiți propriul copil.
Căinii vindeca sufletele oamenilor!
4
Când Petra sufla cu putere în cele șapte lumânări de pe tort, Ana își aminti foarte clar clipa în care s a născut. La ora 4 și 30 primele cercuri de lumina striveau întunericul stingând noaptea, în dimineața Sfânta de Petru și Pavel. Atunci a fost convinsa că însuși Sf Petru a deschis porțile Raiului și i a trimis un înger. În încremenirea clipei binevoitoare, cu sâni fierbinți și inima izbind cu furie în coșul pieptului, făcuse cald culcuș cu brațele curbate și își ridica copila.
-Bine ai venit, Petra! Să te sărute soarele și cerul, iar vântul și norii să ți se închine, frumoasa mea! Să fii lumina pentru toți cei în fata cărora ai să pășești!
Toată ziua îl sunase pe Dan ca să-l întrebe daca poate să plece de la serviciu mai devreme cu vreo jumătate de ora și să fie acasă când sosesc copiii. I ar fi strecurat și întrebarea despre cadou. Era foarte curioasa cum de anul asta el nu o întrebase și pe ea ce să i cumpere Petrei de ziua ei. De obicei se sfătuiau. Așteptase atâta vreme ziua asta, iar Petra nu mai contenea cu întrebările despre tatăl ei.
Nici nu apuca să răsucească cheia în broasca Și Petra îi deschise larg ușa.
-Tati, Tati! A venit tati! O striga ea pe maica să.
Când îl văzu pe Dan cu o cutie într-o mană și un lighean de 10 l în mana cealaltă, Ana îl lasă să intre în casă și închise ușa după el. Dacă a cumpărat un lighean, înseamnă că în cutie are pahare, ceva cristale ori bibelouri după cum tine cutia aia așa, se gândi Ana.
-Ți am păstrat tort, tati! Și uite ce am primit! Role! Și poșetă... și rochia asta frumoasa....și pijamale! Toate hainele primite de ziua ei, Petra le îmbrăcase pe rand. Întăi pijamaua roz cu inimioare albe, apoi, un compleu galben cu tricou și pantaloni scurți, peste el își puse apoi rochia roșie cu dantela alba la poale, iar de gât își atârnase o poșetă alba cu o floare roz la încuietoare. În picioare avea rolele cu roti de cauciuc. Parul i l strânsese Ana într o coada în vârful capului, peste care Petra își înfipse o coroniță argintie de plastic. Coroniță de prințesă îi spunea ea.
-Am fost să ți cumpăr cadou! Șopti Dan ...că și când ar fi dezvăluit fiicei sale un secret nebănuit de ea!-
- Mi ai cumpărat un lighean?
- Nu, tati! În asta o să i dam de mâncare... O să mănânce multa carne și o să crească mare, mare, că acum e micuță.
-Cui îi dam de mâncare?
- Prințesei tale! Ți-am adus o prin-te-să! Dan încercă din răsputeri să i dea un indiciu, și silabisi apăsat ultimul cuvânt.
- Mie, mi-ai adus o prințesă?
-Da, ciresica mea! Dan clipi cu capul într o parte, încercând s- i facă cu ochiul Petrei, poate- poate se va prinde.
- Nu e rasa pură, i se păru lui normal să precizeze asta, la fel cum făcuse doctorul când a văzut cățelul.
- E corcitura cu un mamut și are un ochi albastru...
- Are doar un ochi albastru? Petra își acoperi un ochi cu palma și se întrebă în gând cum arata oare prințesă ei cu un singur ochi, care mănâncă carne din ligheanul ăla mare.
- Nu, tati! Are doi ochi! Dar suferă de.... nu mi aduc acum aminte cum i a zis doctorul.- Suferă? Petra își frământă mâinile și se uita încremenită la tatăl ei! Nu înțelegea mare lucru, dar gândul că o prințesă suferă...
- Nu suferă! Nu o doare nimic, are o boala...
Deja era prea mult pentru Petra! Fetiță se abținea să nu plângă, dar lacrimile deja îi șiroiau pe obrăjori.
- Da, cutia aia încoace! Ai aberat destul! Mamut cu un ochi albastru, pe care l hrănim cu carne, dintr un ditaimai lighean... Dintr un pas Ana sari din spatele Petrei și se propti în fata soțului ei. Desfăcu încet capacul cutiei ....
-Doamne, Dumnezeule! Își acoperi cura cu o mana că și când i ar fi fost frica să respire spre micuță ființă din cutie.
- Mami, este o prințesă acolo? Petra se ridica pe vârfuri și încercă în zadar să sara până la cutie, pe rolele grele legate de picioare.
Zâmbind, Ana lua cutia ușor din mana lui Dan și se apleca spre fetiță!
Ligheanul din mana lui Dan se izbi de gresie. El trebuia să i arate cutia și să o lase pe ea să o desfacă. În ultimile cinci zile numai la asta s-a gândit. La clipa minunata în care Petra o s-o vadă pe Elsa! Nu putea să o lase pe Ana să i fure bucuria unica de a împarți momentul asta doar cu fetiță lui.
Înainte că privirea copilei să o întâlnească cutia, Dan își elibera toate frustrările într un strigat disperat:
- Elsa, tati! Ea este! Ți am găsit o pe Elsa!
2
Sunt sigură că în altă viață am fost câine! Doar simțurile și reflexele moștenite mă poartă mai departe în viața asta seacă și-mi îndreaptă pașîi către cimitirul în care fericirea mea e îngropată.
De patruzeci și cinci de ani am primit suflarea lui Dumnezeu în trup și suflet de femeie. Mi-a îngăduit să fiu soție și mi-a dat timp o viață întreagă să fiu mamă care-și jelește copilul. Nu-i înțeleg planul cu mine și nici nu pot să mă opun Divinitățîi, pentru că stiu sfârșitul de pe acum . Chiar dacă mă împotrivesc, e destinul unui războinic care se ridică împotriva acelui rege măreț, dar moare rănit, înecat în propria-i condiție de soldat supus, întotdeauna pregătit de sacrificiu.
Dumnezeu nu greșește niciodată, atât mi-a rămas să cred. Când am să-mi dau seama ce destin mi-a încredințat, am să merg până la capăt că un câine bun și de ispravă care am fost cândva.
În unele zile aș trece cu bucurie în partea cealaltă, unde învăluită în lumina, mă așteaptă fetiță mea, însă aici îl am pe Dan, soțul meu. Simt că sunt ombilical legată de el și doar prezenta lui mă ajută să respir. Eu nu pot să trăiesc fără cei pe care îi iubesc, iar el și-a acceptat soarta de Alfa bolnav și rătăcit , pierdut în drumul către haita lui.
La ora două și treizeci de minute dimineața, gândurile mele au depășit viteza legală sfidând semaforul de la intersecția sufletului și a mințîi și gonesc haotic dincolo de calea de siguranță a luciditățîi. E atât de tărziu și eu încă nu știu să iubesc necondiționat absența omului meu!
Singură, într-o altă dimineața însingurată respir din inerție într un corp chircit de frici fară nume. Doar simțurile mă țîn suficient de vie încât să adulmec cu înfrigurare prezența lui în fața ușîi de la intrare. Două minute cumplit de lungi în care mi-am auzit numai respirația și râsul mefistofelic al ceasului care-mi numără secundele de nebunie. Zorii alienării îmi însângerează ochii și-mi lungesc colțîi cu care rod lesa neputinței.
Cu urechile ciulite și nasul în vânt aștept credincioasă clipa în care voi auzi cheia în broască rasucindu-se de două ori și urmele pașilor mincinoși indreptandu-se către patul în care stau cocoțată pe un teanc de perne pe care-mi vine să le sfâșîi cu dințîi. Poate după ce-l voi avea lângă mine, am să mârâi cu gura închisă, și la adăpostul întunericului voi scurma prin toate buzunarele lui după mirosul trădării.
Am învățat să aștept, dar timpul sapă maluri adânci prin care amintirile curg în șuvoaie opărite sfartecandu-mi mintea. Sufletul urlă că o bestie rănită, iar inima vrea să se lepede de sânge și să-l scuipe scârbită din trup. Și totuși stiu să aștept! Însă nu mai am loc pentru alte plecări.
Faldurile perdelei complotează cu întunericul când deschid scena însângerată unde un actor orb aleargă haotic cu mâinile ridicate iar degetele lungi și vinețîi dezlipesc în fiecare clipă câte o stea de pe cer, le aruncă pe podea și cu talpa pantofului le zdrobește până pocnesc în mii de dâre de lumină roșiatică.
Acum îl văd, da, e acolo, trântit la picioarele orbului, un câine cu blana strălucindu-i de iluzii albe, adună steluțele și le îngroapă sub pântec, apoi răscolește cu botul și se tăvălește printr o zvâcnire demonică în urmele bălților de lumină moartă de pe lemnul dușumelei.
Dintr-o singura mișcare Ana se întoarse cu spatele la fereastră și cu amândouă mâinile își prinse genunchii ridicați la piept. Ochii îi căutau un punct de sprijin al minții. Dintr o ramă, pe peretele din fața ei o priveau doi ochi. Le știa seninul că cerul zilei de iunie în care s-a născut.
-Mamă! Mamă! Îi auzea chemarea. Glasul copilei ei se pierdea pe lângă urechi. Ar fi vrut să l prindă în palme și să-l țînă cu ea pentru totdeauna. Dar nu poți prinde vântul în pumni, iar sunetele se topeau că niște baloane de săpun.
Cioburi din inimă se aud cazând pe podea. Nimicul picura prin vene netezind furiile și spasmele unui trup ciobit de atâtea amintiri care îi crestau fiecare celulă.
Furtuna era aproape.
Ridicată în capul oaselor la capătul patului, dădu cu ochii de icoană . Cu privirea tintă, se aplecă, ridică un papuc și-l aruncă drept în bucata de lemn pictată. Dumnezeu Tatăl, cu toiagul în mană și Fiul, alături de crucea mare de lemn, se uitau la ea cu îngăduință. O clipă dură până când al doilea papuc nimeri cuiul și icoana cu firele de busuioc de lângă ea ajunseră pe jos.
Că o fiară flamandă care-și apucă prada, Ana apucă icoana și țînând-o drept în fața ochilor ei răcni.
-De ce nu m-ai luat pe mine? La ce ți-a trebuit copila mea? TU, cel Mare și Bun, spune-mi cu ce ți-am greșit de m-ai pedepsit în felul ăsta?
-De astăzi mă lepăd de Tine! Nu te mai vreau în casa mea și în viața mea! Inima îmi este ocupată de copila mea frumoasă, nu mai am loc pentru Tine! Nu mai am credință, nu vreau și nu pot să cred într-un Dumnezeu crâncen care culege flori de la mame că să-și împodobească cerul cu ele. Spune- mi Tu, cum să trăiesc fară copilul meu? Iar Tu...mi-ai dat Crucea ta atât de grea să o port toată viața în spate! Ia și de aici! Cu o svâcnitură a mâinii drepte Ana își smulse lanțisorul cu cruciuliță de la gât. Cu icoana într-o măna și lanțul în cealaltă sări peste pat și deschise fereastra. Scoase întăi pumnul și eliberă lănțișorul cu cruce , apoi se aplecă și aruncă iconița. Se sprijini cu o mână de pat, trecu prin fața lui și cu mâinile tremurând apucă tabloul de pe perete și-l strânse la piept.
-Fetița mea dulce! Chipul înrămat prinse culoare. Sub primele raze ale diminețîi, Ana o privea că atunci când a văzut o întâia oară. Ochii aceia albaștri.. Și ar fi dat viața într o clipă, numai să-i mai poată săruta încă o dată.
Buzele vinețîi ale unei mame pierdute, sărutau acum acum sticla rece a tabloului.
Întăi un ochi, apoi celălalt, apoi iar și iar...potop de sărutări se revărsau peste cel mai iubit chip din lume.. Luă tabloul în brațe, îl puse pe perna ei și-l înveli cu pledul până peste nas, ca pe un copilaș.
Pe pulpa piciorului îi trecu o adiere caldă, apoi un nas rece și umed i se lipi de glezna dreaptă. Uitase de ea. Nu fusese nimic abstract și nici stoluri de închipuiri în unduirea de mai devreme a perdelei din fața ochilor ei plumbuiți.
-Tu erai? Vino aici! Își deschise brațele larg gata să primească toată iubirea câinelui. Când labele Elsei îi atinseră umerii, Ana își dezgoli pentru o clipa trupul de toate neliniștile. În acea îmbrățișare Elsa topea inima Anei făcând-o să bata din nou, dar într-,o alta poveste fără prințese și final fericit. Cuvinte spuse demult spuse de Dan îi răsunau în urechi: căinii vindeca suflete.
În timp ce curba trupului ei își caută locul în pat lângă tabloul învelit, în broasca ușii se răsucea cheia unui tată la fel de trist și al unui soț rătăcit pe drumurile sterpe ale pierzaniei.
-Și totuși am învățat să aștept, gândi Ana o secundă.
La picioarele patului, un câine alerga fericit printre amintirile zilelor însorite în care se juca alături de o fetiță blondă.
Televizorul din fața lui Dan se uita mirat la el cum a adormit tocmai acum când echipa lui preferată marca încă un gol. Și berea de pe măsuță de sticlă de lângă piciorul drept al fotoliului, lacrima că a rămas pe jumate nebăută. Alte trei sticle goale rădeau de cea rămasă nedesfăcută. La pauză, după al treilea gol, vocea lui Dan avea sunet de flașnetă. Trei goluri săriră că floricelele de porumb, unele după altele, din picioarele jucătorilor gălăteni până în minutul 32.
De la etajul opt al blocului, prin geamurile deschise larg, intra muzica victoriei. Stadionul Otelul răsuna precum Coloseumul odată. Mintea lui Dan era trează, dar ochii se încăpăținau să rămână închiși.
-Tati! Ce faci, dormi?
- Nu, dorm tati! Mă uit la meci! Îi batem de le sar fulgii. Este deja 3 la 0 pentru noi!
O văzuse pe Petra când a venit acasă. Copila îi sărise în brațe și l pupase pentru prăjitura frumos albalată pe care i-a cumpărat-o de la cofetărie. O văzuse și când fetița își schimbase bluza pătată toată de ciocolată.
- A fost delicioasă, îi spusese copila atunci, iar el i-a răspuns că ea este și mai delicioasă. Au râs amândoi, apoi el și-a luat berea din frigider și s-a așezat în fotoliu. Dar acum, când stătea în fata lui, îmbrăcată într-o rochiță de un galben pai, cu părul că aurul, lăsat despletit, era și mai frumoasă. Strălucea.
- Tati, acolo scrie un 3 și un 2. Petra se duse lângă televizor și își plimba un deget în coltul de sus al ecranului.
-Uite! Înseamnă că am castigat?
-Unde? Stai puțin! Nu cred așa ceva? Când naiba a băgât Steaua două goluri?
Era clar, adormise puțîn! Mai bine că nu a văzut fazele alea... că precis ar fi urlat de nervi! Mândria lui de gălățean, nu suporta așa ceva! Mestecă niste înjurături printre dinți, încet, incăt să nu-l audă fiica lui, apoi își luă sticla desfacută cu bere de pe masuță și o turnă pe gât. Lichidul cald nu părea să-l deranjeze.
- Da, tati, am castigat! Trei e mai mare decât doi, nu? Noi avem trei și ei doi, deci i-am bătut!
- Data viitoare când joacă Oțelul acasă te iau cu mine la meci! Ce spui, mergi cu tati?
- Pe stadion? Acolo unde sunt oameni mulți? Dar copiii au voie și ei să meargă? Credeam că doar voi, bărbații mergeți la meci! Da, firește că merg, tati!
- Orice om are voie să meargă pe stadion, Petra! Și copiii, dacă merg cu părințîi! Și-apoi tu acum nu mai eșți chiar așa ... un copil mic. Eșți chiar o domnișorică, îi spuse Dan cu admirație fiicei lui! La toamnă mergi la scoală în clasa întăi! Gata cu clasa pregătitoare. Te-ai pregătit destul, din septembrie ai să fii școlăriță! Ai crescut, ciresica mea dragă!
Când Petra începu să bată din palme, Dan se simțea că un dirijor al orchestrei, îndelung ovaționat de public, după un concert măreț.
-Tati? Putem să o luam și pe ea?
-Pe care ea? Pe maică-ta? Femeile nu se pricep la fotbal, iți spun eu!
-Pe ea, cățelușa mea, spuse Petra zâmbind mieluseste! Ochii fetiței așteptau un semn, doar o clipire măcar care să-i dea de înțeles că poate să-și convingă tatăl.
- Mi-ai promis! Anul trecut mi-ai spus așa: când mai creșți, că acum eșți prea mica! Puțîn mai devreme chiar tu ai zis că am crescut, că sunt o domnișorică! Împlinesc șapte ani, peste câteva zile! Azi suntem în 24. Își deschise palma dreaptă și cu cealaltă mână fetița începu să numere pe degete: 25, 26, 27, 28.
-Pe 29 e ziua mea! Mai sunt cinci zile!
-E deșteaptă că mine, își spuse în sinea lui Dan. Nici nu a intrat la scoală și se pricepe atât de bine!
-Nu-ți mai cer niciodată, nimic, nimic, dacă îmi iei acum un câine! O ea. O cățelușă! Stiu și cum o s-o cheme! Elsa! Elsa o să fie prietena mea, prințesa mea dragă! Tati, anul trecut mi-ai cumpărat un câine de pluș.
-Și nu este frumos? Ce dacă este de pluș? E câine! Nu asta ai vrut?
-Nu, tati! Vreau un câine adevărat, viu! Am să am grijă de el, adică de ea, am s-o spăl, s-o hrănesc, s-o plimb... Te rog mult!
-Un câine viu, zici! Unul din ăla care latră și face pipi pe covor?
-Da, da! Adică, nu, nu! Am să ies cu ea afară și n-o să facă mizerie în casă! Crede-mă! Te rog mult, mult! Eu am să mă ocup de ea, după ce vin de la scoală. O plimb, o perii, o spăl pe dinți...
-O speli pe dinți....
-Da, am văzut la televizor. Și căinii se spălă pe dinți că să nu facă carii și să le miroase gura urât. Ei nu pot să facă singuri asta și trebuiesc ajutați. Adică îi spălam noi...așa, cu periuța cum facem toți oamenii.
Dan nu mai știa ce să zică. Își dădea mereu cu mâna dreaptă smocul de păr rămas în vârful capului, când într-o parte, când în cealaltă. Nu-și putea imagina cum poți să speli un câine în gură cu o periuță de dinți. Nici la televizor nu văzuse vreodată așa ceva.
-Te rog, tati! Găsește-mi-o pe Elsa!
Ochii albaștri ai Petrei treceau prin Dan. Fetița într-o clipă își dădu seama că asta e șansa ei.
-Tati!
Cu o mișcare a mâinii, Dan o opri.
-Nu am zis da!
-Nu ai zis nici nu! Un zâmbet ștrengăresc înflori în coltul gurii copilei. Pentru ea tăcerea tatălui însemnă un da pe jumătate. Lupta nu era pierdută, ba dimpotrivă. Putea să obțînă o victorie astăzi, la fel că echipa de fotbal! Dacă-i mai ochea un punct slab, marca încă un punct și își învingea adversarul. Acum trebuia doar să aștepte, să anticipeze următoarea mișcare și să-și pregătească replica.
- Am să mă gândesc, spuse Dan în șoaptă că și când ar i-ar fi răspuns conștiinței lui de părinte iubitor. Promit că mă gândesc! Atât!
Victorie totală! Asta înțelese Petra din promisiunea lui Dan.
-Te iubesc, tati! Brațele plăpânde ale unei fetițe își îmbrățișau tatăl care număra la spate, pe degete, zilele rămase până când fiica lui împlinea 7 ani. 25, 26, 27, 28. 29
Cinci zile mai avea că să facă tot ce-i stătea în puțînță și să i-o găsească pe Elsa!
Niciodată nu a înțeles de ce un om vrea să-și împartă locuința cu un câine. Mai ales la bloc. Câinele miroase, latră, face mizerie. Să tărăi de lesa un câine după tine prin parc și să-i strângi rahatul de pe trotuar nu e nicidecum o placere, își spuse în gând Dan. Daca se gândea un minut aduna o sută de motive că să-i spună un Nu răspicat fiicei lui.
Și totuși, acum pășea cu o cutie în brațe pe ușa clinicii veterinare. Nu, nu e câinele meu! Să se descurce nevasta mea, că ea a pus asta în cârca mea! Asta nu e câinele meu, își repeta în gând..
Pe holul lung, cu podele de lemn nu era țipenie de om. Doar vreo șase scaune stăteau aliniate de-a lungul peretelui de pe care îl priveau căini și pisici mâncând ceva din bolurile lor. Mai era și un program scris cu negru pe o hârtie albă prinsă la colțuri cu scoci de perete.
Pe partea cealaltă era o ușa deschisă cu o altă foaie prinsă la fel, pe care scria Doctor Neagu Florin.
Dan mai făcu un pas și băgă capul pe ușă apoi se dădu repede înapoi. Din prag se vedea un birou cu mai multe hartii împrăștiate pe el, un calculator, și o vază cu niște narcise galbene. Pe pereți aceiași căini păreau că- i zâmbesc.
- Ce pute aici!
- E de la sacii cu mâncare! Se auzi un glas.
De după ușă, o femeie îmbrăcată într un halat alb, cu părul strâns în coadă, îl pofti înăuntru. Dan și-ar fi ținut mâna la nas, dar nu putea din cauza cutiei.
-Aveți programare?
-Nu, nu am programare! Nici eu nu știam că am să ajung pe aici, astăzi!
Dan era sincer. Sperase că o să găsească un câine, până la ora 16, iar când omul pe care l-a sunat de la muncă i-a adus cutia și a pus-o pe bancheta din față a mașinii, îi dădu banii și dădu să plece repede numai că omul insista să lase cutia desfacută, sau să dea câteva găuri în capac. Își scoase cheia din contact și împinse cu putere de câteva ori în capacul de carton pană reuși să o găurească. După ce făcu incă de cateva ori la fel, băgă cheia în contact și plecă.
-Este o urgentă? Puteați să sunați măcar. Rămâneți aici să văd dacă domnul doctor vă primește. Mai devreme se pregătea de plecare.
-Da! O urgentă, îi raspuse și îi arătă cutia din brațe.
-Haideți cu mine la domnul doctor! Femeia în halat ieși pe hol și i făcu semn cu capul să o urmeze. Ajunsă în fața unei uși, ciocani cu degetul repede de două ori, apoi fară să aștepte răspuns, deschise.
Fară să răspundă la salutul sugrumat a lui Dan, doctorul luă cutia de carton și privi înăuntru.
- El este urgenta?
- Este o ea!
- Mulțumesc că mi-ați spus! Răspunse doctorul zâmbind. Ia să vedem ce avem noi aici!
Doctorul își puse mănușile, scoase dintr o mișcare câinele și-l puse pe o masa mare de inox.
- Micuța de ea! E pleoștită că o plăcintă de la atâta căldură! I-ați dat apa? Se duse la chiuveta din colț, umplu repede un bol cu apă și i-l puse în față.
- Îi este sete! În timp ce cățelul lipăia cu nesaț apa, el trecea cu mâna dreaptă prin blana lui, îi întoarse urechile, i se uita la ochi ,la dinți, apoi mâna îi cobora pe șira spinării, pe picioare, până la lăbuțe. Într-un minut nu ramasase niciun loc necontrolat. Apoi luă cățelul în brațe și îl mută pe un cantar de bebeluș.
- Aveți 4, 600 kg de cățel sănătos! La opt-nouă săptămâni, ar fi trebuit să aibă maximum patru kg, dar ea este o corcitură drăguță de malamut cu husky. Dacă o s-o hrăniți adecvat, într-un an poate să depășească patruzeci de kg. Să-i cumpărați un bol mai mare, ca să nu fie nevoie să i-l schimbați în fiecare lună. Luați unul pentru un câine adult. Și aveți grija la dinți! Pe la patru luni o să înceapă să roadă tot ce i se pare bun. Undeva trebuie să-și tocească dinții! Un picior de masă, un scaun, pantofii, papucii, toate sunt numai bune de ronțăit pentru o micuță ca ea. Nu refuză nici actele, buletinul, cardurile.... Am avut un client care i-a făcut pașaport câinelui că să-l ia cu el în Anglia, dar când a ajuns acasă, nu mai avea el pașaportul, că i-l făcuse praf câinele... râse zgomotos doctorul.
- Locuiți la curte? Căinii ăștia au nevoie de spatiu, se joaca, aleargă mult.
- Nu. Stau la bloc! În micro 19, la capătul troleului, la blocul acela turn din statie!
- Aha! Să vedeți distracție când o înceapă să urle! Când văzu ochii mari cât cepele ale lui Dan, doctorul se simți nevoit să-i explice:
- Rasa asta de căini nu prea latră, doar urlă! Mai ales noaptea...
- Urlă?
- Ca lupii, plusă doctorul când văzu figura ingrozită a omului care stătea de cealaltă parte a mesei. Asta nu mai era explicație, erau doar câteva paie puse pe foc, meritate, după părerea doctorului. Un om care cumpără un câine ca pe un sac de cartofi, doar pentru un moft de moment, a mai văzut, însă acum ceva îl irita. Clientul asta avea ceva nefiresc, un soi aparte de nepăsare pentru ființape care și a însușit-o și i se declară proprietar.
De când intrase în camera, Dan nu făcuse niciun pas. Parcă îi crescuseră rădăcini lângă masa de inox. Acum însă făcu doi pasi și se așeză pe scaunul de la biroul doctorului. Era prea mult pentru el. Bănuise că decizia de a lua un câine este o greșeală, dar acum îi venea să-și dea pumni în cap pentru cât de tâmpit a putut să fie! Oare ăla, nu-i primește câinele înapoi? O clipă se gândi și la asta... dar ce fel de tată ar fi el daca azi, de ziua Petrei nu i-ar duce câinele pe care copila lui îl așteaptă de atâta vreme?
- Imediat, terminam! Îi facem deparazitarea, completăm actele și gata! Să nu-i faceți baie în seara asta! Puteți să o spălați puțin, dar atât! Iși băgă apoi degetul arătător într-un borcan cu un gel maro și-l dădu cățelului să-l lingăîi n timp ce el se uita atent în ochii cățelușei!
Lui Dan i se întoarse stomacul pe dos.
- Suferă de heteroctomie! Nu-i nimic grav, dar are ochii diferiți, unul are irisul albastru, iar celalalt e doar pe jumătate albastru.
- Cum o cheamă? Cum o trecem în acte?
- Elsa!
- Elsa și mai cum? Dan nu pricepu întrebarea așa că decât să spună ce i venea actunci prin minte, mai bine tăcea.
- Cum vă cheamă pe Dvs? Numele de familie! Insista doctorul.
- Dan Manole!
- O s-o cheme că pe mine?
- N-o s-o cheme Dan Manole! Stați liniștit! O să o trecem aici, Elsa și numele de familie, că să se știe că dvs sunteți proprietarul. Aveți câine, aveți răspunderi!
În următoarele cinci minute Dan semnă carnetul și îi plati doctorului. Elsa era deja în brațele omului ei, abalată în cutie, gata de plecare.
-Luați cartea mea de vizita! O să vă trebuiască! Aveți nr meu de telefon acolo. Dacă e vreo problemă mă puteți suna zi sau noapte, nu contează, vin la dvs. Sper să nu fie nevoie! Am uitat să vă spun: să nu-i dați cumva oase și ciocolată. Niciodată! Doar mâncare pentru căini, umedă și uscată. Când terminăm , treceți pe la asistenta mea și vă da ea .Dan nu prea pricepea ce înseamnă hrană umedă și uscată. Probabil doctorul voia să-i spună că poate să-i dea o ciorbă și un felul doi, așa cum manancă și el la masă.
-Dacă totul merge bine, veniți peste patru luni cu ea la control și să-i tăiem unghiile. Apoi la un an îi facem cealaltă serie de vaccinuri!
- Am înțeles! Deci vin o data la șase luni, apoi o data pe an să- i facem ITP- ul.
- Da, da! ITP-ul! Revizia!...continuă doctorul răzând.
- Domnule Manole, să vă trăiască fetița și să vă bucurați de ea!
- Mulțumesc foarte mult! Astăzi împlinește șapte ani! Și-a dorit foarte mult un câine!
- Eu spuneam de cea mica din cutie! Deci, să înțeleg că ea vă fi jucăria unui copil de șapte ani? De ce nu mi-ați spus de la început? Unui copil de șapte ani i se oferă în dar un câine de pluș, nu un suflet! Și în niciun caz fetița nu vă putea să aibă grija de ea. Să-i cumpărați un ham serios și s-o învățați câteva comenzi, macar cele de bază. Credeți-mă ce vă spun! Ăștia sunt căini blânzi, iubitori, jucăuși... dar sunt căini de sanie, învățați să alerge. E adorabilă, dar o să crească... mult! Asta este! De azi veți avea două fetițe! Diferența dintre ele e că una o să vă roadă și urechile.
După paloarea omului din fața lui, domnul doctor hotărî că vizita a luat sfârșit. Era clar că nu e deloc pregătit să aibă un câine și nici nu părea interesat să învețe ceva.
Nervii amândurora erau precum firele unui asrcus de vioara.
-Bine, Domnul Manole! Ne vedem la următorul ITP! Dar să vă spun ceva... să nu uitați ceea ce vă spun! Peste patru lui, cățelușa vă fi cu vreo opt kg mai mare, iar dvs o să fiți alt om!
-Adică? Ce tot spune ciudatul asta? se gândi Dan.
-Adică, o s-o iubiți pe Ea, arata cu degetul spre cutie, așa cum vă iubiți propriul copil.
Căinii vindeca sufletele oamenilor!
4
Când Petra suflă cu putere în cele șapte lumânări de pe tort, Ana își aminti foarte clar clipa în care s-a născut. La ora 4 și 30 primele cercuri de lumină striveau întunericul stingând noaptea, în dimineața Sfânta de Petru și Pavel. Atunci a fost convinsă că însuși Sf Petru a deschis porțile Raiului și i a trimis un înger. În încremenirea clipei binevoitoare, cu sâni fierbinți și inima izbind cu furie în coșul pieptului, făcuse cald culcuș cu brațele curbate și își ridică copila.
-Bine ai venit, Petra! Să te sărute soarele și cerul, iar vântul și norii să ți se închine, frumoasa mea! Să fii lumină pentru toți cei în fața cărora ai să pășeșți!
Toată ziua îl sunase pe Dan ca să-l întrebe dacă poate să plece de la serviciu mai devreme cu vreo jumătate de ora și să fie acasă când sosesc copiii. I-ar fi strecurat și întrebarea despre cadou. Era foarte curioasă cum de anul asta el nu o întrebase și pe ea ce să-i cumpere Petrei de ziua ei. De obicei se sfătuiau. Așteptase atâta vreme ziua asta, iar Petra nu mai contenea cu întrebările despre tatăl ei.
Nici nu apucă să răsucească cheia în broască Și Petra îi deschise larg ușa.
-Tati, Tati! A venit tati! O strigă ea pe maica-sa..
Când îl văzu pe Dan cu o cutie într-o mană și un lighean de 10 l în mana cealaltă, Ana îl lasă să intre în casă și închise ușa după el. Dacă a cumpărat un lighean, înseamnă că în cutie are pahare, ceva cristale ori bibelouri după cum tine cutia aia așa, se gândi Ana.
-Ți am păstrat tort, tati! Și uite ce am primit! Role! Și poșetă... și rochia asta frumoasă....și pijamale! Toate hainele primite de ziua ei, Petra le îmbrăcase pe rand. Întăi pijamaua roz cu inimioare albe, apoi, un compleu galben cu tricou și pantaloni scurți, peste el își puse apoi rochia roșie cu dantela alba la poale, iar de gât își atârnase o poșetă alba cu o floare roz la încuietoare. În picioare avea rolele cu roti de cauciuc. Parul i-l strânsese Ana într o coadă în vârful capului, peste care Petra își înfipse o coroniță argintie de plastic. Coroniță de prințesă îi spunea ea.
-Am fost să ți cumpăr cadou! Șopti Dan ...că și când ar fi dezvăluit fiicei sale un secret nebănuit de ea!-
- Mi ai cumpărat un lighean?
- Nu, tati! În ăsta o să i dăm de mâncare... O să mănânce multă carne și o să crească mare, mare, că acum e micuță.
-Cui îi dam de mâncare?
- Prințesei tale! Ți-am adus o prin-te-să! Dan încercă din răsputeri să i dea un indiciu, și silabisi apăsat ultimul cuvânt.
- Mie, mi-ai adus o prințesă?
-Da, ciresica mea! Dan clipi cu capul într o parte, încercând s- i facă cu ochiul Petrei, poate- poate se vă prinde.
- Nu e rasă pură, i se păru lui normal să precizeze asta, la fel cum făcuse doctorul când a văzut cățelul.
- E corcitură cu un mamut și are un ochi albastru...
- Are doar un ochi albastru? Petra își acoperi un ochi cu palma și se întrebă în gând cum arata oare prințesa ei cu un singur ochi, care mănâncă carne din ligheanul ăla mare.
- Nu, tati! Are doi ochi! Dar suferă de.... n- mi aduc acum aminte cum i-a zis doctorul.
-Suferă? Petra își frământa mâinile și se uita încremenită la tatăl ei! Nu înțelegea mare lucru, dar gândul că o prințesă suferă...
- Nu suferă! Nu o doare nimic, are o boala...
Deja era prea mult pentru Petra! Fetiță se abținea să nu plângă, dar lacrimile deja îi șiroiau pe obrăjori.
- Dă, cutia aia încoace! Ai aberat destul! Mamut cu un ochi albastru, pe care-l hrănim cu carne, dintr-un ditaimai lighean... Dintr un pas Ana sări din spatele Petrei și se propti în fața soțului ei. Desfăcu încet capacul cutiei ....
-Doamne, Dumnezeule! Își acoperi gura cu o mană că și când i ar fi fost frică să respire spre micuță ființă din cutie.
- Mami, este o prințesă acolo? Petra se ridica pe vârfuri și încercă în zadar să sară până la cutie, pe rolele grele legate de picioare.
Zâmbind, Ana lua cutia ușor din mana lui Dan și se aplecă spre fetiță!
Ligheanul din mana lui Dan se izbi de gresie. El trebuia să-i arate cutia și să o lase pe ea să o desfacă.
În ultimile cinci zile numai la asta s-a gândit. La clipa minunată în care Petra o s-o vadă pe Elsa! Nu putea să o lase pe Ana să-i fure bucuria unică de a împarți momentul asta doar cu fetița lui.
Înainte că privirea copilei să o întâlnească cutia, Dan își elibera toate frustrările într-un strigăt disperat:
- Elsa, tati! Ea este! Ți-am găsit o pe Elsa!
O camasa ăalba am și eu călcată? întrebă Dan în timp ce deschidea dulapul mare din dormitorul comun. Lua umerașele la rand, le scotea, se uita la ele în timp ce cu mana controla finețea materialui trecând încet peste el cu degetele mâinii, apoi le punea înapoi schițând un semn de nemulțumire la fiecare cămașă ce trecea prin filtrul pretențiilor lui estetice.
-Ai și doua papioane în cutia de sus, ultimul raft, glumi Ana, încercând cu sfiala tonul acela cu o ușoară nuanță de ironie pe care spera ca el să treacă fară să-i stârnească valuri de furie, amplificate de cutezanța femeii de a pune întrebări fară rost în fața unor decizii deja luate.
- Ies cu băieții în seara asta și nu am să mă îmbrac într-un tricou! Bem o bere, mai o poveste, o glumă, încă o bere, răspunse Dan zâmbind în timp ce-și încheia ultimul nasture de sus al cămășii albe cu dungulițe gri. Inspirată alegere, gândi ea. Își cunoștea bărbatul, îi știa gusturile și era sigură că aia e alegerea pe care o va face. Daca ar fi întrebat-o pe ea, tot cămașa aceea i-ar fi dat-o.
Să dea naiba în el de nod, mă grăbesc! Și fară să-i aștepte răspunsul smulse o cravată de pe umeraș și se înfipse în fata ei, drept, cu mâinile lipite de corp, ca un copilaș care așteaptă cuminte să-și primească coronița la serbarea de an școlar.
Toată ziua se ferise de el, de privirea lui, de poziția asta deloc comodă în care o punea și acum din senin nu-i lasă loc de eschivă, nu putea decât să se grăbească cu nenorocitul ăla de nod pe care nu reușea deloc să învețe să și-l facă singur. Măcar nu era nevoita să-i privească fața, iar el nu avea cum sa-i vada privirea decât daca ea ar fi ridicat capul spre el. Cei douazecisicinci de centimetri în minus fața de el clar îi putea folosi în favoarea ei.
-Să-mi pregătești o pereche de pantaloni și da-le un luciu pantofilor maro ca să nu-mi pierd timpul mâine dimineața înainte de serviciu. Precis am să vin tărziu! Știi cum e când bărbații se întâlnesc, este aproape la fel ca si la voi, numai că noi nu bârfim așa de bine, la vorbe multe și degeaba sunteți campioane! zise Dan și și încheie pledoaria cu un râs disprețuitor.
Remarca lui o luă prin surprindere. Niciodată nu făcuse sau afirmase ceva care să sune atât de grav, iar culorile astea care-l zugrăveau ca pe un adevărat misogin nu se asortau deloc la ținuta pe care și-o alcătuise cu atâta exigență în seara asta.
-Să înțeleg că voi beți bere cu gura închisă?
- Bărbații nu stau cu gura căscată toată ziua și vorbele lor sunt întotdeauna gândite. Noi abordăm probleme existențiale, le tocam mărunt și tragem concluzii. Punem un fapt pe masă și ne dăm pe rand cu părerea. E bine și chiar indicat pentru voi să vă tratați ignoranta la un ceai și să faceți la fel! Nu că ați găsi voi vreun subiect mai important decât rețetă de chec sau plăcintă cu mure.
- Credeam că pe masa puneți berea. Dar daca tu spui așa... înseamnă că așa e, zise Ana.
-Vine și berea că să ne astâmpere focul când ne încingem în politica! Exact cum iți spuneam,.noi vorbim lucruri importante, ținu să sublinieze apăsat Dan! Voi vă văitați că vi s-a rupt vreo unghie, că s-a ars mâncarea, că vă întârzie ciclul... rahaturi greu de suportat pentru oricare bărbat întreg la cap. Rânjetul acela era ceva nou pentru ea.
Îl știa vanitos, dar asta era mai mult decât vanitate. Pentru o clipă s-a simțit ca un șoricel cu care se joaca pisica , doar că să se amuze și să-și prelungească starea de bine, de satisfacție, un fel de petrecere pentru reușită vânătorii.
- Să înțeleg că ești precum Socrate!
- Ca să vezi! Dar tu de unde-l cunoști tu pe asta? Da, exact așa sunt, am puterea cuvântului și sunt un învățător pentru cei din jurul meu. Culcă-te și nu mă aștepta! Ba nu te culca! Întăi fă-mi pantofii să lucească!
- Mergi liniștit, dragule, dar nu uita că ultimul pahar pe care l-a băut Socrate i-a adus veșnicia!
3
Se spune că răzbunarea e arma prostului. Doar se spune, pentru că nu a avut nimeni curajul să contrazică înțeleptele vorbe pe care ni le-am însușit voit sau ne au fost băgate pe gât de către cei care cu gând de bine ptr buna noastră creștere ni le-au repetat când noi strângeam din pumni ptr cine știe ce fleacuri.E bine să ierți, aici pe pământ, că Dincolo pe sectorul iertare e desemnat altcineva care bifează greșelile noastre și ale greșiților noștri.
Ierți daca poți, dacă nu, piticii de pe creier își iau ciocanele, dălțile, și încep să sape în capul tău până când neuronii îngroziți și speriați de planurile drăcești care o li se puna în cârcă, se leapădă de toată materia cenușie și o iau la fuga care încotro ca să- și salveze reputația.
Nu cred că exista om care măcar o dată în anii trăiți, atunci când a fost plesnit peste obraz, l-a întors zâmbind și pe celalalt. Cine spune asta minte, sau n-are minte.
Răzbunarea are dulceață ei, un soi de dulce care otrăvește mintea dar care după ce-ți amețește simțurile te face să plescăi de plăcere. E bomboana aromată, e țigara de după, paharul cu vin nobil care te îmbată fară să-ți dai seama cum, e placerea exclusivă pe care ți-o oferi atunci când cineva iți strivește lumea pe care ai construit-o .
Ce ai de castigat? Nimic! Poate că ai pierdut totul, un tot cu tine inclus, dar cum plăcerea nu are nevoie de un motiv anume, o cauți, o dorești și faci orice pentru ea.
Femeile nu rămân niciodată datoare și sunt sigure că niciun preț nu e prea mare decât umilința pe care ele au plătit -o. Dau totul înapoi, plătesc fiecare poliță, clipind din gene, senzuale și ingennue.
Și jura că gata, a trecut, ca un fum a venit, ca un fum s-au risipit toate durerile. Te iert, iubire! șoptește femeia rănita. Ea știe că nu e așa, iar el nu-și da seama că asta sună a condamnare din partea ei.
E blestemul suprem pe care buzele unei femei pot să -l rostească. Poate că în adandul inimii chiar își dorește să poată ierta. Dar coasta de drac e acolo și nu face pact cu inima, nici cu etica, iar cale de mijloc nu mai exista când femeia își afla bărbatul în tandreturi cu alta. Din acel moment sute de dracurosi o agață de mâini, de haine, încep să țopăie fericiți în jurul ei și o prind în dansul lor demonic, dans al bucuriei că au castigat-o.
Răzbunarea e telul ei de azi, e unealta lor, iar ei îi vor otrăvi inima și îi vor turna venin în gând și-n faptă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu