Bă, țărane!

 Bă, Țărane!

 https://www.amazon.it/dp/6068883973

 

       ,,Cuvintele sunt ființe vii” a spus  Valeriu într-o discuție oarecare. Cuvintele astea, ființe vii nu mi-au dat pace și m-au făcut să redeschid romanul pentru că la prima lectură, prinsa sub un munte de emoții am lăsat esența să treacă pe lângă  mine.

 

      Am fost superficială sau e mai mult decât atât? În mod sigur atunci când  citesti romanul, inima și gândul trebuie să facă pace și să te lase suficient de sensibil dar și perfect limpede încât să nu te împiedici în trăiri, emotii si doruri și să decojesti înțelesurile cu răbdare și grijă, filă cu filă, până dai de miezul cuvântului.

 

      Ba, țărane! e o carte care te va provoca să o discuți cu tine însuti, e o scriere sinceră și lucidă învelită în  ficțiune, un adevăr amar șoptit la urechea fiecărui român din care se naște întrebarea logică: ce vom face atunci când și ultimii noștri bunici se vor stinge și satul românesc nu va mai exista? Daca satul e viata si el se va pierde, rationamentul firesc e ca o parte din viata noastra ca popor se va pierde.  Suntem pregătiți pentru o asemenea concluzie sau ii vom da doar o nota semantica unui silogism valid, care va izbi în ființa și inima noastră pana cand vom deveni un alt Virgil nebunu  capabil să reconstruiască din temelii tot ce am lăsat uitării?

 

      Cartea asta nu a fost scrisă dintr-o ambiție personală, nici pentru că e vreo modă literară în ascensiune și nici măcar numai din dor. 

Dg Barbu incearca să definească felul de a fi și de a gândi al românului și crede în  fiziologia morală a unui popor care în ciuda mutațiilor psihologice vremelnice refuza să se desprindă de tot ce e autentic și să cada prada confuziei valorilor reale, sub pretextul unei evolutii capabile sa stearga orientarea spirituala a unui neam.

 

 

      Dincolo de valoarea artistică, de detaliile puse sub zoom-ul unui adevărat profesionist al fotografiei de peisaj, DG Barbu are meritul de a înfățișa prin cuvinte, traditiile si personalitatea vremurilor trecute dar si durerile satului romanesc de astăzi. Scriitorul lasă  în mod conștient o ușa deschisă  prin care fiecare cititor își vizualizeaza imaginile și  priveste din unghiul personal acel acasă al lui, rămas ca un tablou în care a înrămat toate locurile și chipurile dragi.  

Totuși, Bă, țărane! nu e o carte despre nostalgia unui apus sau bezna însingurării și nu caută să vindece suferințe, ba dimpotrivă, e vie și plină de vibrațiile ample ale amintirilor copilăriei, e un roman al rădăcinilor și izvoarelor de baladă, iar mesajul cărții e luminos, tonic și dă putere morală și speranță cititorului.

Începutul romanului e mai mult decât surpinzator deoarece cititorul se trezește într-o realitate închipuită de autor, în care o vrăbiuță e pusă în planul principal, alături de povestitor, o mică capcană a gândirii plasată subtil și inteligent chiar la începutul scrierii.

 

Scriitorul reușește astfel să-și scoată cititorul din inerție și să-l oprească o clipă pentru a-și pune întrebări, o tactică scriitoricească excepțională, aceea de a ascunde în ficțiune sâmburele ideii romanului, a mesajului bine împachetat în metafore și simboluri, obligând astfel cititorul să renunțe la comoditatea gândirii pentru a intui miezul gândului scris.

,, Să te uiți în inima ta! Dar ia puneți întrebarea  asta și ție, ce vrei de la tine?

      Se poate spune că romanul curge și se citește pe nerăsuflate, un lucru bun și rău în același timp, fiindcă un roman psihologic nu e un pahar cu apă pe care să-l sorbi dintr-o înghițitură.

 

      Nu am să încerc să fac comparații de stil cu alti scriitori, asocierile nu-și au rostul, iar stilul lui Valeriu Barbu e unic, îl știam deja din poezie și acum îl regăsesc în proză.

Aceleași replici cu tâlc ale unor personaje care-și duc rolul la perfecțiune ca într-o peliculă cinematografică bine construită în care autorul e scenograf, regizor de platou și iscusit cameraman care vizualizează unghiurile din care personajele aduc realitatatea  așa cum e concepută și interpretată de scriitor.

 

      Încă  de la tiltu, chiar înainte de a începe să citesc primele pagini o întrebare îmi staruia în minte: care ar fi motivul pentru care un scriitor ar aborda un asemenea subiect și de ce s-ar încumeta să scrie despre satul și țăranul român când exista deja înaintașii noștri ale căror opere sunt considerate pietre de hotar în tema rurala, precum Sadoveanu, Creangă, Marin Preda.

Poate că pentru un scriitor tema e aceeași, însă  lumina care cade pe personaje e diferita și se măsoară în anii care au transformat țăranul din sursă de inspirație intr-un subiect greu, aproape uitat, la fel cum sunt și bătrânii în casele lor de lut.

E de prisos să ne întrebăm cum ar fi fost operele marilor noștri scriitori care au scris despre sufletul satului dacă ar fi fost contemporani cu noi si despre ce ar fi scris Liviu Rebreanu  în zilele astea în care satul romănesc e doar un subiect sec, fară vibrația și pulsul vremurilor trecute.

 

      Și totuși, e oare suficient un motiv sentimental și mult talent ca rodul muncii să fie o carte de excepție sau e nevoie de o motivație mult mai profunda?

Din dor și dureri se poate scrie mult și bine însă uneori e posibil ca mesajul scrierii să rămână la stadiul de idee subțire și neclara, pierduta in maruntisuri.

Romanul lui Valeriu Barbu, nu e un accident, e un scris lung, elaborat, bine finisat in care autorul cu un gând care aleargă liber printre amintiri răscolește adâncul firii românului prins în universul lui spiritual prin rădăcini care se prelungesc dincolo de timp și spațiu.

Svâcul întregului roman e tremurul interior pe care ți-l dă lectura, e vibrația a ceea ce nu e scris însă se simte, e zbuciumul  și neliniștea pe care le vei avea după ce termini de citit.

 

       Cartea asta, ca un bumerang aruncat in constiinta fiecarui cititor, o cuprinzi cu inima și o judeci cu mintea, e un exercițiu mintal, sau o ecuație a cărei soluție poate fi pozitiva numai daca aparține mulțimii de români care se opresc o clipă din drum să-și asculte vrăbiuța din inima.