Prietenii necuvantatoarelor

Haotic 7


De ce în fiecare an mă surprinde primăvara, de parca n-aș aștepta-o? De ce primăvara nu e verde pentru mine, iar dimineața  cerul  se mira  de sinceritatea albastrului?

Astăzi mi-am despletit cozile și mă lepăd de trupul neiubit care nu-mi aparține. Nici zâmbetul, nici culorile cu care zugrăvesc o față străină, nici sandalele albe croite din pielea unei nefericite fapturi nu sunt ale mele. Nu vreau să mai aștept timpul năpârlirii ca oricare alta creatură imblanita, azi e ziua în care  mă dezbrac de tot ce e omenesc și-mi întorc urletul de fiară sângeroasă către strămoșii mei.
Nu stiu cum să trăiesc destinul unui om cu dorințe și suferințe străine și mi-ar mai trebui încă cincizeci de ani în care să pășesc către cea mai minunată creație a lui Dumnezeu, plus încă vreo două vieți pentru desăvârșire.

 Îmi merit blana încâlcită și slinoasă, îmi merit ghearele murdare și le-aș schimba bucuroasă  cu unghiile roșii pe care le-am pictat ieri, îmi vreau  înapoi colții ascuțiți cu care să-mi tai limba asta afurisită care-mi stâlcește glasul doar într-un geamăt obscur.
Mi-am pierdut trupul de câine dar știu că port în mine gene de prădător pitit după zâmbet  șiret,  asteaptand smerit să întorci privirea, rămășițele vieții trecute, mereu în război cu rațiunea, atributul divin imposibil de izgonit.

Mi-e dor să calc iarba în picioare, să-i gust colțul fraged din care zvâcnește câmpia însorită și potecile întunecate în care și-au ascuns veșnicia alte suflete solitare.

Câinele hulit știe când trebuie să plece, omul tradat mușca din carnea celui căruia cu câteva clipe înainte îi jurase credință pe viață. Viitorul deja planificat are urme de dinți aprigi și gust de sânge proaspăt pe clipa trecută.

 

 

 Aleile înguste fuseseră deja curățate de lucrătorii stradali odată cu  primele raze ale soarelui iar în dimineața asta aerul rece lasase pe bănci stropi mari de rouă încât era imposibil să te așezi fară să te uzi.
Astăzi se avântase în parc renunțând la plimbarea printre blocurile înalte unde se lovea de oamenii grăbiți către serviciu. Niciodată nu i-au plăcut blocurile.  Înălțimea lor și griul betoanelor o sufocau și îi stârneau nebunii de moment, rătăciri și spaime incontrolabile.

Am să-ți construiesc o casa, Ana! i-a spus zambind Dan în seara în care s-au cunoscut.
Am s-o ridic cu mâinile mele  exact așa cum ți-o dorești tu, o casa mare cu leagăn în curte pentru tine și copiii noștri! Încă un an de munca și voi putea să-ți ofer viața pe care ți-o dorești!
Ana crezuse atunci în ei, în casa lor cu ferestre mari și leagăn în curte și peste doua luni se mutară împreună într-o garsoniera mucegăită la parterul unui bloc aproape de serviciul lui Dan.
Peste trei ani, Dan termina primul lui ,,proiect adevărat,, așa cum îi placea să spună și ei locuiau tot în aceeași garsonieră.
În timp ce  își începeau viața împreună, visurile fiecăruia se terminau.  Ei îi rămăsese speranța, în timp ce  lui Dan îi era suficient el, un EL în care  inima se transformase într-un organ stafidit care pompa obosită un sânge alterat de prea multe orgolii.

Elsa, mergi mai încet! Stai, fato! Unde alergi așa? Ana înfășură bine lesa pe mâna dreaptă, apoi trase tare către ea încercând să  potolească zbuciumul câinelui.
Dârzenia unui Husky o știe doar cel care se încumetă să-i stea alături unui asemenea câine. Un Husky  își iubește hamul și se oprește când vrea el, sau atunci când tonul omului este suficient de ferm, dar Ana nu mai avea energia și nici forța să-și stăpânească vocea.  Nu voia decât o bancă să se așeze, să-și traga sufletul și s-o elibereze pe Elsa câteva minute.

 Ochii unui câine sunt totul!  Așa comunicau ele de obicei, prin priviri. Doar Elsa se mai încăpățina uneori  când privirile nu erau suficiente și se așeza în coadă, își  lasa capul pe spate, ridica botul, închidea ochii și începea să urle.  Ritual sau dorință, bucurie sau durere, noi oamenii, nu o să înțelegem niciodată conexiunea câinilor cu spiritele celor plecați.  Poziția de urlet e una elaborată, perfectă, demnă de amintirea strămoșilor.

Iar canti, Elsa! râdea Ana de hotărârea câinelui de a-și duce concertul până la sfârșit. Personalitatea Elsei nu-i dădea voie să nu-și facă numărul până la final și timp de câteva minute spiritul de haita își cerea tributul prin chemări prelungi și repetate către spirite simțite doar de sufletul unui câine.        Atunci  Ana lăsa totul deoparte  si se aseza lângă câine incercand să o imite cu urlet lung, apoi batea din palme vesela, oferindu-i blanoasei cu ochii albastri binemeritate apauze la final de spectacol.

Oprește-te, Elsa! țipă Ana umflandu-și plămânii din care izbucni cu putere comanda.
Câinele întoarse capul o clipă și întâlni privirea furioasă a Anei.  De atât a fost nevoie, de momentul în care cele două s-au privit în ochi. Fie că Elsa știa foarte bine fiecare scânteie a ochilor ei, ori simțurile ei de câine inteligent îi dădură de înțeles că e timpul să se oprească.

Ana se opri și ea, cu o mână pe genunchi și una la spate se îndreptă de sale, apoi cu dosul palmei își șterse  fruntea.
Vino  aici, fetiță! Hai să te dezleg! continuă  pe un ton blând. Câinele ascultă și în semn de supunere pasi  cu ochii in jos lângă Ana.

Încuietoarea carabinii aluneca de pe lanțul hamului. Nimănui nu-i plac încuietorile, lacătele și lanțurile, masuri nefirești ale independentei trupului. Aprobarea alegerilor și pașii numărați sunt temnițe și ziduri de granit peste care spiritul nu poate zbura.
 De șase ani împărțeau împreună starea asta, un secret nespus în cuvinte, o punte intre două suflete care  s-au născut libere dar își îngăduie stăpânii.


Două urme de labe îi decorau bluza albă ieșită din elasticul fustei crețe cu floricele mărunte, urme ale recunoștinței porției de libertate primite în dar. Fugi la joacă! o indemnă zâmbind Ana.

Coada cățelușei matura câteva momente asfaltul, ca un ștergător pe parbrizul unei mașini, dădu apoi ocol stăpânei de două ori și se opri o clipă cât să se uite în ochii ei așteptând confirmarea, apoi se pierdu în desișul ierburilor înalte de după alee.