Prietenii necuvantatoarelor

 HAOTIC 8 

Își descheie nasturele de la mâneca cămășii care-i ținea captiv ceasul și-l privi in timp ce isi rotea degetul aratator pe cadranul auriu in miscari circulare.
 E abia 6 și 10 minute, la ora asta nu e nimeni în parc, pot să o las pe Elsa să alerge puțin, apoi am  destul timp să ajung acasă și să-i  pregătesc lui Dan micul dejun. Știa că soțul ei își începea ziua cu o cană mare de cafea și  ceva ușurel de mancare, cât să-i tina de foame până la prânz când ieșea să mănânce cu toți colegii la bistroul din fața Institutului de Proiectari unde lucra.


Drumul din parc până acasă nu dura mai mult de zece  minute daca mergea pe aleile drepte care taie parcul în diagonală. Acela era și drumul preferat al celor care se grăbeau și nu voiau să piardă timpul ocolind  gardul de fier forjat care strângea toată verdeta aceea ca într-un inel.


La orele dimineții era încă rece și frigul o strângea tare în spate. Noroc că la ieșire din casă apucase din cuierul de lângă ușă șalul mare din lâna cu franjuri lungi,  pe care și-l mai punea uneori pe umeri in  serile in care  stătea în balcon și privea la stele. Îi apucă marginile cu amândouă mâinile, îl întinse bine apoi isi înfășură  cu el bratele putin mai jos de umeri  așa fel încât colțul din spate să-i acopere șalele apoi se așeză. 

Rămasă  singură pe bancă, în câteva minute și-ar fi spart gândurile în fire mai mici decât nisipul apoi le-ar fi dat mării să le spele.
Băncile stiu poveștile oamenilor.  Fășii de lumina și întinderi de dor sau convulsii de ură înăbușite în sângele clocotit ale unor suflete cu pas grăbit zac in bucatille acelea  de piatra  își vor plimba tacerile de la un om la altul până ce vântul și ploile le vor albi.
 Trebuia să se miște, să plece de acolo, dar banca parcă o prinsese cu brațele ei și ramuri lungi din piatra rece îi înconjurau picioarele urcând ca niste șerpi pe talie, apoi pe toată lungimea mâinilor până la umeri.
O toropeală nefireasca o cuprinse și  în lupta aceea cu ea însăși înainte de abandonul total, un icnet  curmat de un oftat scurt și apăsat îi strivi glasul. Sunetul ăsta devenise de un timp steagul ei alb pe care-l flutura când se simțea învinsă.
-  Oful ăsta e pentru ziua de ieri, cea de astăzi sau cea de mâine?
Ana sări drept în picioare si fară să-și dea seama se răsuci pe călcâie ca un soldat, pana se  trezi față în față cu o femeie tânără care stătea pe bancă în dreapta locului în care stătuse ea până atunci. Buzele ei subțiri lăsau să se zărească două șiraguri de dinți într-o gură întredeschisă,  încremenită într-o rostire neterminată a unui cuvânt.
Părea să fie un zâmbet puțin forțat, ca acelea din fotografiile dintr-un album de familie unde fotograful găsește întotdeauna zâmbetul cuvenit momentului.
Cu mâinile adunate în poala rochiei din șifon alb imaculat și bretele subțiri care-i dezgoleau umerii de culoarea laptelui, decorați cu șuvițe răsucite de păr auriu, tânăra din fața ei nu avea nimic boem, mai degrabă părea decupată dintr-o pictură de Botticelli.
Ochii ei albaștri cu o privire pierdută, sau fața nefiresc de palidă, pârul blond lăsat să curgă în voie pe umeri  o intrigau și o fascinau în același timp pe Ana care nu-și putea lua ochii de la ea și nici nu știa ce să facă. Putea să plece fara niciun cuvant,  sau să stea și să-i răspundă.
 Curiozitatea învinge întotdeauna și misterele sunt o provocare pentru fiecare om. Fie că știa asta sau nu, Ana se așeză la loc pe bancă, în stânga tinerei, întoarse capul că să nu-i întâlnească privirea și  dădu drumul cuvintelor.
-    Nimic grav, mici necazuri omenești...
-    Toate necazurile omenești sunt grave și toți ducem în spate saci cu dureri, regrete și păcate. Depinde doar de noi cum și când ne eliberăm de ele, iar cine spune că e fară de păcat, nu are conștiință. Păcatele sunt pietre grele și uneori cei mai slabi le rostogolesc în drumul altora.
Nu se aștepta la răspunsul ăsta. Fata  e prea tânără ca să cunoască tainele vieții își spuse în gând, ferindu-și încă privirea. Parcă-mi recită o poezie pregătită de acasă. Ori e vreo nebună care doarme aici în parc, ori e vreo copilă fugită de acasă. Sărmana de ea!
-Te-am speriat? Și fară să aștepte răspunsul tânăra își înalță ochii în sus, puse mâinile streașină la ochi deși la ora aia abia se luminase bine,  apoi își fixa privirea într-un punct numai de ea văzut.,
Ai privit vreodată cum se înalta un lampion? În timp ce urcă ochii noștri îi văd luminita pâlpâind, iar când vântul îl duce departe, chiar daca nu mai zărești flacăra aceea mică, speri ca incă e acolo și aleargă către veșnicia ei. Pe toți ne așteaptă aceeași veșnicie, la sfârșit o vom împarți în felii egale. Doar biletul de intrare are alt preț pentru fiecare muritor.
Vocea ei nu mai era cea de dinainte, fiecare sunet acum semăna cu o ciupitura cu arcușul pe corzile unui Stradivarius.

 Prea multe necunoscute pentru mine! Nu-mi pasă acum de lampioane și vânturi deșirate, se gandi Ana hotărâtă să-și ia câinele și să plece spre casă cât mai repede. Nu avea chef să despice firul în patru pe probleme existențiale, in zori de zi pe o bancă cu o necunoscută. Nu-i trebuiau explicații si nici nu avea timp de momentul filosofic al unei fete care vânează luminițe pe cer. Se ridica, își netezi fusta cu o mana în timp ce cu cealaltă încercă să-și așeze salul pe uneri. Mai trebuia doar să-și găsească vocea de rămas bun cu care să-i ofere un salut de complezenta  ciudatei cu par blond, apoi să plece. Și mai ales s-o uite!

 - Mi a făcut placere! dar nu apuca să și duca minciuna până la capăt pentru că în următoarea clipa o zări pe Elsa alergând către ea.  Stai, fetiță!

Asa se intampla de obicei, unele cuvinte vin cand e deja prea tariu. Cu urmatorul salt, toate cele șaizeci de kilograme ale Elsei au împins-o cu putere înapoi pe bancă. Fară lesă era imposibil de controlat și Anei nu-i mai rămănea decât să nu i se mai împotrivească blănoasei care o tinea strans cu labele din față și o lingea fericita pe nas. În zbaterea regăsirii stăpânei o unghie de la labuta stangă i se agățase de ochiurile împletite ale șalului care-si lua zborul de pe umerii Anei. Stai o secunda, Elsa!

 Cum să convingi un câine fericit să stea locului? De cate ori se apleca Ana sa-i elibere gheara și să-și recupereze șalul, Elsa înțelegea că joaca de-a prinsa în doi e mai frumoasă și își anunță următoarele runde de alergare în jurul băncii printr-un lătrat scurt. 

-E cățelul tău?  Câtă bucurie e pe ea că te vede, și ce  mult te iubește!
Clopoțelul unei voci bucuroase trăda sufletul de copil din trupul acela de înger cu ochii de cristal.
 Te iubește așa cum tu nu ai să o poți iubi niciodată...
Ana ridică capul uimită de sub banca de unde încerca cu disperare să-și recupereze șalul aproape destrămat și își fixa ochii în privirea fetei, ca și cum în momentul acela ar fi avut revelația vieții ei.

 E clar, femeia asta are ceva cu mine. Se aseaza aici și din câteva priviri crede că mă cunoaște și mă judecă că n-as fi în stare să-mi iubesc câinele așa cum merită.   Șalul strâns si facut ghem intre timp  era frământat  printre degete ca un bot de cocă in mainile brutarului.
Puține lucruri reușeau să o scoată din calmul ei și fata blondă reușise   printr-o propoziție să-și irite partenera de discuție.  Nici nu făcuseră cunoștință și deja o urmă de antipatie prevestea finalul  întâlnirii.
 -Dacă te întreb acum de ce o iubești pe Elsa, ai să te înflăcărezi povestind cât de minunată este.  Si ca fidelitatea ei iți vine mănușa mai ales atunci când toți ceilalți de dezamăgesc.
 Firește că ai un milion de motive să o adori, însă ea nu are nevoie de motive ca să te iubească.
Câinele iubește, pur și simplu, pe când omul crede că fidelitatea și iubirea celorlalți i se cuvin.
 Toți vrem să primim cu găleata ceea ce ne dorim  și să dam  inapoi cu paharul. Asta e măsura trocului necinstit cu care ne vindem sufletul.    

  Sinceritatea unora vine uneori peste noi ca o pătură moale și caldă sub care ne simțim în siguranță, alteori înțeapă precum ciulinii care se lipesc de picioare pe drumurile sterpe ale neimplinirii prin care ne plimbăm orgoliile.
 -Hai Elsa să mergem! Vocea asta pițigăiată nu și o mai auzise niciodată și i se părea penibil de hilara. Parca cineva și ar fi plimbat degetele pe clapele unui pian dezacordat.  Tonul sunetelor mult prea înalte veneau dintr o minte zgâriată de adevărurile albastre rostite mai devreme.  
Ghemuită la picioarele stăpânei, Elsa se uită o clipă la Ana apoi își băgă capul înapoi în blana deasă. Era momentul ei de liniște și nu-i păsa nici de zornăitul metalic al lesei, nici de vocea sugrumată a stăpânei.